A fost odata ca niciodata o lume plina de imparatii.

Era Imparatia de aur, in care toti locuitorii se ocupau cu fabricarea celor mai frumoase bijuterii pe care vi le puteti imagina. Atunci cand aveau nevoie de mancare, pantofi sau haine noi, ei puteau sa faca pe loc un cercelus sau o bratara subtire. Daca insa aveau de organizat un ospat fastuos sau chiar o nunta, atunci alcatuiau coliere cu pietre pretioase scumpe sau chiar coroane de regi. Intotdeauna, inainte sa se apuce de lucru, ei se gandeau ce anume doresc sa cumpere pentru ei, pentru familiile, prietenii si cunoscutii lor si obtineau exact bijuteria care era necesara pentru a putea face acest lucru.

Mai era Imparatia de paine. Aici toata lumea cultiva grau, secara si porumb. Apoi coceau paini mari, painici impletite, chifle, cornuri si nenumarate placinte. Intr-o zi mama unui baietel s-a apucat sa coaca diverse forme cu aluat, gandindu-se ca are nevoie de un pui pentru masa de seara, un tortulet pentru ziua baietelui si o minge de fotbal noua. Inutil sa va spun ca din cuptor a scos un cozonac si trei cornuri mari cu mac adica exact cat avea nevoie pentru cumparaturile sale. Nimeni nu-si facea vreo grija, era suficient sa vina la brutarie, sa munceasca cu drag  pentru ca sa obtina, la sfarsitul zilei, tot ceea ce le era de trebuinta.

Nu pot vorbi acum despre toate imparatiile, am sa mai amintesc doar una, si aceea teribil de mica: Imparatia dulciurilor. Ati ghicit: aici oamenii faceau tot soiul de bomboane, de toate formele, culorile si aromele posibile. Fiecare locuitor se putea servi din galantare dupa pofta inimii. In paranteza fie spus, in aceasta imparatie locuiau doar impatimitii dupa dulciuri care, in plus, se dadeau in vant dupa tratamente stomatologice complexe: adica iubeau scaunul dentistului, instrumentele cu care acestia le curatau dintii si chiar zgomotul frezei, care li se parea o muzica divina! Inutil sa intrebati daca exista si o Imparatie a dentistilor: sigur ca da! Ea se invecineaza cu aceea a dulciurilor!

Acum, sa nu credeti cumva ca oamenii se limitau sa manance doar ceea ce cresteau ei, sa poarte doar haine croite de ei insisi, chiar daca locuiau in Imparatia matasii si tot aveau nevoie, iarna, de paltoane, caciuli si fulare. Nu, nu, nu: ei faceau un comert infloritor, fiecare schimband cu ceilalti marfurile care ieseau din mainile lor. Si totul era foarte simplu: cand un om isi dorea ceva, el primea exact atata cat avea nevoie pentru a-si procura acel bun. De exemplu, un baietel din Imparatia de ciocolata, care a vrut sa-i cumpere mamei, de ziua ei, un fular din lana rosie cu stelute argintii, s-a gandit la asta cu mult drag inainte de culcare. Dimineata a gasit langa perna o ciocolata fina cu alune si stafide, pe care, in loc sa o imparta ca de obicei cu prietenii la scoala, a dat fuga sa o schimbe cu un fular, exact asa cum si-a dorit!

Dar povestea mea de astazi este despre Imparatia trandafirilor parfumati. Aici oamenii duceau o viata incantatoare, ei cultivau cu multa iubire trandafiri rosii, galbeni, albi si chiar portocalii. Erau tot felul de trandafiri: micuti, cu multe petale albe si roz, numai buni pentru dulceata sau ceai si mari, portocalii sau mov, foarte potriviti pentru a fi oferiti cadou profesorilor la sfarsitul scolii. Mai erau trandafirii rosii, catifelati si dulci. Ei erau numiti trandafirii iubirii. Nici nu imi pot aduce aminte de o nunta, logodna sau macar de o declaratie de dragoste, asa mai serioasa, care sa nu fie insotite de cativa trandafiri rosii.

Oamenii din aceasta imparatie erau ocupati de dimineata si pana seara cu ingrijirea acestor flori pretentioase si cu incrucisarea soiurilor pentru obtinerea celor mai frumoase culori si parfumuri. Si sa nu credeti ca nu s-au gandit si la spini: ei au obtinut cei mai delicati spini din lume incapabili sa raneasca nici chiar mainile printesei. Ale printesei trandafirilor fireste. Evident ca imparatia avea un rege, oreginasi o printesa. Printesa era extraordinar de frumoasa si de harnica, ea isi petrecea toate zilele, fara exceptie, in gradinile imense ale palatului. In afara de asta, desi avea o varsta foarte frageda, abia terminase scoala, ea capatase cunostinte vaste despre trandafiri si chiar inventase soiuri noi de trandafiri. Cel mai vestit este trandafirul curcubeu, cel care, plantat in gradina oamenilor sensibili, isi schimba culoarea dupa dispozitia lor. Ei pot sa fie albastri cand ne simtim tristi, mov cand ne agitam mult si fara rost sau albi, atunci cand ascundem de parinti micile prostioare pe care le-am facut la scoala. De aceea mamicile au grija sa creasca pe undeva, prin gradina sau in glastra, un astfel de trandafir. Altfel cum ar afla pe loc tot ceea ce noi, copiii, nu dorim sa le spunem?

In fiecare dimineata printesa iesea in gradina sa curete trandafirii, sa taie varfurile slab dezvoltate si sa ii culeaga pe aceia potriviti pentru ceea ce trebuia procurat zilnic: mancare si haine pentru intreaga curte, pantofiori noi pentru fetita bucataresei sau un palton nou pentru portarul palatului. Acum trebuie sa banuiti voi, ca un rege nu are doar grija propriei gospodarii. El trebuie sa se gandeasca la intreg regatul, iar regele trandafirilor, fiind un rege bun, asa si facea. In fiecare zi el planuia pentru supusii sai fie o noua scoala fie un parc mai frumos, dar si un teatru, o biblioteca si un teren nou de fotbal. Si pentru ca era un rege serios, care planuia cu grija totul si nu se lasa pana nu ducea la capat planul sau, trandafirii din gradinile regale cresteau atat de bine incat el putea sa construiasca in mica lui tara tot ceea ce isi propunea. Pentru toata aceasta grija pe care o manifesta fata de supusii sai, la randul lor, oamenii il iubeau pe rege si pe intreaga sa familie.

De aceea in dimineata in care s-a aflat ca printesa, dintr-o stare de slabiciune, nu a putut sa iasa in gradina, la lucru, toata lumea a devenit extrem de ingrijorata, au inceput sa circule tot felul de zvonuri, ca ar fi vorba de o gripa sau poate o criza de apendicita. Reginaa apelat la medical familiei, cel care a ingrijit-o pe printesa inca de mica, acesta a consultat-o fara a gasi o cauza evidenta a acestei stari de slabiciune. Ca sa nu o mai lungesc, au fost invitati la castel o multime de medici, unii dintre ei s-au aventurat sa dea un diagnostic si, chiar, sa prescrie ceva medicamente. Au fost urmate toate prescrierile posibile si au fost cumparate toate medicamentele necesare. Inutil: printesa a ramas la fel de slabita, fara puterea sa iasa macar din propria camera. Atata doar ca, pentru a putea plati toti acei medici si pentru a putea cumpara toate acele medicamente, au trebuit sa fie taiati toti trandafirii din gradinile palatului. In momentul in care au fost consultati toti medicii din lume si au fost urmate toate tratamentele posibile, a fost taiat si ultimul trandafir din gradina: un boboc, abia deschis.

Printesa, care toata viata ei si-a petrecut-o in gradina, suferea cumplit fiind lipsita de prezenta minunatilor ei prieteni: trandafirii, asa incat, cu multa sfiala, si-a rugat parintii sa ii aduca in camera sa macar un trandafir, sa-i tina de urat. Regele sireginaau oftat din greu deoarece nu mai aveau nici o singura floare. Existau desigur, in gradina, nenumarate tufe de trandafiri, dar urmatorii boboci urmau sa apara abia peste cinci, sase saptamani. Ba chiar, pentru a asigura masa tuturor locuitorilor palatului erau nevoiti sa renunte la bijuteriile regale.

V-am spus ca imparatia era foarte mica iar locuitorii se mandreau cu faptul ca traiesc impreuna, alaturi de regele,reginasi printesa lor, ca intr-o mare familie fericita. Asa incat, in momentul in care printesa a cerut un trandafir, toti s-au repezit in gradinile lor ca sa-i culeaga nu unul, ci buchete intregi de flori. Cu totii, insa, au avut extraordinara surpriza sa constate ca, trandafirii lor, oricat de tineri si proaspeti i-ar fi ales, se scuturau de indata ce erau taiati. De  fiecare data cand oamenii imparatiei doreau un lucru marunt, fie macar un ac de cusut, ei puteau sa culeaga floarea potrivita si sa mearga cu ea sa o schimbe pe acel minuscul ac. Dar acum, oricat ar fi dorit sa duca acei trandafiri in camera printesei, iata ca nu reuseau acest lucru!

La inceput lumea a fost mirata si rusinata, apoi cand toata lumea a patit la fel, s-a raspandit vorba ca boala printesei era doar o vraja puternica facuta de cineva foarte rau, impotriva careia nu se poate lupta nicicum. Asa incat, in curand, nimeni nu a mai incercat sa taie vreo floare pentru printesa desi de multe ori oamenii vorbeau cu compatimire despre ea ca si despre parintii sai deznadajduiti.

Undeva, la un capat de imparatie era o casuta mica, asa ca in desenele voastre: cu doua ferestre si ousala mijloc, cu un acoperis rosu ascutit si, neaparat, cu o carare care pleaca din fata usii catre lumea larga. Acolo locuia un baiat tanar, foarte harnic, dar si foarte singur. El nu avea parinti, frati sau rude mai apropiate, de prieteni se indepartase la terminarea scolii iar la vecini nu prea apela, fiind o fire timida si retrasa. In schimb isi revarsa toata dragostea, toate vorbele frumoase si intreaga sa atentie asupra trandafirilor din gradina sa. El nu avea pasiunea obtinerii de soiuri noi ci doar placerea de a planta, ingriji si creste acei trandafiri. Mai mult decat atat, tanarul simtea ca daruind iubire florilor sale, ele, la randul lor, il iubeau. Intr-o zi, cu cativa ani in urma, baiatul a plantat un trandafir rosu cu totul special: l-a plantat doar pentru a-l creste si a se bucura de culoarea si parfumul lui. Nu l-a cultivat ca sa il schimbe cu un pantof nou si nici macar ca sa isi repare acoperisul casutei sale vechi. Nu! El l-a plantat din dragoste pentru trandafir si l-a ingrijit cu multa afectiune. Acest trandafir rosu, a devenit prietenul lui. El nu a crescut ca alte plante, ci mult mai incet, pentru ca orice frunzulita ar fi scos trandafirul si orice spin si fiecare boboc, inainte sa iasa de tot, sa se formeze si sa creasca, mai intai se oglindeau in ochii tanarului. Daca citeau in ochii lui ca el este multumit ce ceea ce vede, abia atunci se puteau rotunji frunzele si umfla bobocii. Intre tanar si floare se nascuse o legatura speciala: ea cauta aprobarea si iubirea tanarului iar el, pentru ca stia acest lucru, avea grija sa se apropie de floare cu inima usoara, vesel si plin de dragoste.

Viata tanarului devenise mult mai dulce de cand avea acest trandafir minunat, cu toate acestea atunci cand vestea ciudatei suferinte a printesei a ajuns pana in capatul lui de imparatie, el s-a intristat si, la fel, ca toti ceilalti oameni a incercat ca culeaga din proprii lui trandafiri pentru a-i trimite la palat. Bineinteles ca nu a reusit mai mult decat toti ceilalti.

Poate pentru ca era tanar, sau singur sau poate pentru ca era mai sensibil ca toti locuitorii imparatiei, baiatul nu a putut sa abandoneze gandul la printesa, grija pe care i-o purta acestei fete nu ii dadea pace. Nu pentru ca ar fi placut-o pe printesa, caci el nici nu stia cum arata aceasta, si nci pentru ca ar fi fost atras de faima ori bogatia statutului ei, el fiind total dezinteresat de bunurile materiale. Pana intr-o zi, cand si-a dat seama ca singura floare pe care o poate oferi acelui suflet chinuit este trandafirul sau de suflet, singurul crescut, nu pentru a fi schimbat pentru ceva material, ci pentru propria lui frumusete si perfectiune. Acum tanarul stia ca trandafirul este mai mult decat o floare pentru el, este chiar tovarasul lui de viata, dar el mai stia inca ceva, foarte important. In fiecare iarna, floarea se ofilea si se trecea, el o taia, lasand doar atat cat trebuia pentru a putea trece cu bine iarna, apoi o proteja impotriva gerului, facandu-i culcus de paie. Primavara, trandafirul incepea sa creasca iarasi pana se facea o floare mare, rosie, puternica. Asa incat hotararea de a taia floarea lui de suflet si de a o oferi unei necunoscute, spre ajutor si consolare, nu a fost prea grea. Dar am convingerea ca si daca ar fi fost nevoit sa smulga floarea cu totul pentru a o darui tinerei aflate in nevoie, baiatul nostru nu ar fi ezitat. Caci sufletul lui simtea nevoia de a oferi acest ajutor.

In dimineata in care a luat hotararea de a taia trandafirul, acesta era mai frumos ca niciodata, dar mai ales, era bucuros pentru misiunea pe care o primea. El s-a lasat taiat, asezat intr-o hartie curata si dus la palat. Acolo s-a lasat dus in camera tinerei si, dupa ce a privit-o, a hotarat ca salvarea ei este chiar scopul pentru care a fost crescut atatia ani.

Am sa va spun doar ca, in zilele urmatoare, minunatul parfum al florii, zimbetul neofilit al acesteia, catifelarea petalelor si dragostea asezata in el de anii in  care a crescut alaturi de tanar, au vindecat-o pe printesa. Nu a durat mult pana cand ea s-a putut da jos din pat, apoi umbla si, in sfarsit lucra in gradina.

Nu va pot spune ca trandafirul a trait vesnic, pentru ca nu a fost asa, el s-a ofilit intr-un tarziu. Ceea ce a dainuit a fost dragostea lui iar printesa i-a pastrat amintirea cu recunostinta. Niciodata nu a aflat de unde a primit acest trandafir, care inima iubitoare l-a crescut atat de minunat. Dar, cu timpul, dupa ce a mai trecut un an si printesa a pus din nou pe picioare gradina palatului, constructiile noi au inceput iar sa-si faca aparitia iar oamenii au uitat de suferinta necunoscuta, gandurile la trandafirul salvator s-au reintors, mai vii ca niciodata.

Vedeti voi, printesa a aflat tot adevarul, cum propria gradina fusese golita, cum oamenii incercasera cu disperare sa-i culeaga trandafiri din gradinile lor si cum nu reusisera. Apoi cum a aparut pe treptele palatului un trandafir rosu, perfect, care a si vindecat-o. Suferinta necunoscuta o tranformase mult pe printesa: ea a inteles cat de mult o iubesc parintii dar si ceilalti locuitori ai imparatiei. Si a mai inteles ca dragostea adevarata ca sa poata reprezenta o nevoie, asa cum este nevoia de paine sau de hainute, trebuie sa fie ca intr-o familie. Numai o asemenea dorinta de vindecare, pe care o poti simti atunci cand rudele cele mai dragi sunt bolnave, poate convinge un trandafir sa se daruiasca in schimbul alinarii acestei suferinte. Printesa stia acum, ca, daca toata imparatia ar fi fost o familie si toti locuitorii ar fi fost rude, oricine ar fi putut culege un trandafir pentru ea.

Dar, desi a inteles acest lucru, printesa nu a incercat macar sa-i judece pe ceilalti, sa le arate unde au gresit sau sa le spuna ca lipsa lor de grija adevarata pentru ceilalti erau sa o rapuna. In loc de asta, ea a incercat sa ii faca pe toti locuitorii sa inteleaga cat de importanta este iubirea pentru toti, acea iubire plina de grija pe care o purtam doar celor din familia noastra. Vedeti voi, ea s-a gandit ca suferinta necunoscuta poate lovi pe oricine din imparatie si ca, daca pentru printesa pe care o iubeau si apreciau cu totii, nu au putut simti nevoia reala sa o ajute, atunci oricine altcineva nu ar avea nici o sansa la viata.

Amintirea trandafirului a invatat-o pe printesa ce si cum sa faca. Trandafirul cel rosu, chiar daca ramasese doar o imagine, ii vorbea printesei despre iubirea cu care a fost crescut. Nu era iubirea pentru lucruri ci iubirea pentru floare, pentru tot ceea ce reprezenta ea: viata cu ciclurile ei, perfectiunea naturii si a sufletelor ascunse in tot ceea ce traieste. Si atunci printesa, s-a retras intr-o parte mai izolata a imensei gradini regale, a curatat locul de iarba, flori salbatice si trandafiri obisnuiti, si, intr-o dimineata de toamna inaintata, a plantat un trandafir rosu. S-a gandit cu drag la el inca dinainte de a-l planta, inca dinainte de a incepe sa curete macar locul. A pus in gandurile sale dragoste si grija, pentru floare si pentru toti locuitorii imparatiei. Apoi iarna a invelit micul ciot cu o sticla ca sa nu inghete iar cand a aparut primul lastar, s-a repezit in camera ei si acolo, ascunsa de toti, a plans de emotie. Era primul ei trandafir din dragoste. A venit primavara, iar trandafirul a crescut asa cum deja stiti cu greu dar vara el s-a deschis intr-o floare minunata care a rasplatit toate grija si dragostea printesei.

In fiecare an exista obiceiul ca palatul sa organizeze o mare sarbatoare la care erau invitati toti locuitorii imparatiei, exact la timpul optim de inflorire al trandafirilor: in luna iunie. Deoarece printesa era sanatoasa si toate grijile trecusera in acel an, regele a anuntat ca se va reincepe acest obicei atat de asteptat de toata lumea. Petrecerea se tinea in gradinile palatului, era insotita de mese pline cu bunatati, de muzica si, bineinteles, de dans. Dar marea atractie pentru acesti impatimiti cultivatori de trandafiri era prezentarea ultimelor soiuri de plante dezvoltate de printesa. Ele puteau fi admirate pe loc, fata oferind sfaturi practice care le permiteau tuturor celor interesati sa reproduca foarte usor orice trandafir le era pe plac.

Anul acela singura noutate era trandafirul rosu. Atunci cand toti locuitorii imparatiei au vrut sa-i afle povestea, printesa le-a explicat, cu mare grija, cum poate fi el crescut si ingrijit, dar mai ales le-a spus ca acest trandafir poate fi folosit pentru a-ti transmite dragostea oricui, atata vreme cat este o iubire adevarata. Pentru ca erau dornici sa aiba in gradina o asemenea floare minunata, oamenii au inceput sa o cultive. Unii au reusit din primul an, cei mai sensibili si grjulii fata de ceilalti, altii au reusit abia dupa mai multi ani, in care au invatat ce inseamna grija si dragostea fata de cineva strain, cum este trandafirul, dar care dupa ce creste devine atat de frumos. Si o data cu asta au invatat sa aiba grija unii de ceilalti, sa ghiceasca nevoile de afectiune ale celor din jur si au inceput sa se vada altfel. Se vedeau ca facand parte din aceeasi familie.

Au ajuns sa se cunoasca atat de bine incat chiar si tanarul nostru, de la care a plecat totul, a inceput sa simta iarasi viata atat de placuta dintr-o familie. Si pentru ca se cunosteau toti, barierele au disparut, tanarul s-a cunoscut cu printesa, s-au placut de la prima intalnire, apoi totul a decurs normal, frumos si foarte rapid spre casatoria celor doi. Dar asta este alta poveste.

In lumea plina de imparatii exista una, absolut speciala, in care oamenii munceau din greu dar aveau si parte de multa veselie. Aceasta era Imparatia strugurilor. Activitatea oamenilor din imparatie incepea dimineata devreme, cand ieseau cu totii in viile proprii ca sa pliveasca buruienile, sa taie lastarii inutili si sa lege ramurile noi si fragede pe spalierii special montati. In fiecare zi mamele ajutau la vie, apoi mergeau acasa ca sa gateasca mancare si sa ingrijeasca gospodaria, copiii invatau si se jucau la scoala, de dimineata pana seara, iar barbatii isi petreceau tot timpul aproape de vie si de struguri.

Povestea noastra s-a petrecut mai demult, eu nu am fost de fata, asa incat am sa-i las sa o spuna pe cei doi baietei ai unei familii obisnuite din imparatie. Iata ce a povestit cel mai mare dintre ei:
Acasa la noi, inca de cand imi aduc aminte, era mult soare. Mama, tata si bunicii mei munceau de dimineata si pana seara, tot timpul fiind bine dispusi caci roadele erau minunate si nu ne lipsea nimic. Munca era pentru toti foarte placuta: in vie se intalneau cu toti ceilalti lucratori, unii erau rude cu ceilalti si toti erau prieteni. Noi aveam struguri albi si roz pentru masa. Unii aveau boabele mari si, parca, date cu ceara iar altii erau marunti si extrem de dulci. Mie imi placeau cel mai mult strugurii pentru stafide, pentru ca nu au samburi si pentru ca, de obicei nu eram lasati sa ii mancam pe toti de cruzi, asa cum am fi vrut noi, copiii. Intotdeauna cei mai buni struguri sunt aceia pe care nu avem voie sa ii culegem.

Strugurii pentru stafide erau foarte pretiosi in imparatia noastra. Ei se culegeau cu grija, ca sa nu se scuture, apoi se uscau atarnati la soare, pana pierdeau toata apa si deveneau mici picaturi de miere parfumata. Atunci erau trimisi catre Imparatia de paine. Oamenii de acolo umpleau cu ei cozonacii de sarbatoare, placintele cu branza dulce dar si cornuletele pentru scoala, ale tuturor copiilor din lume. Practic, intreaga imparatie isi asigura painea din stafidele crescute de familia noastra. Vedeti dar ca nimeni nu isi putea permite sa iroseasca nici macar un bob.

In afara de strugurii pentru mancat erau si strugurii pentru vin. Majoritatea familiilor din imparatie cultivau struguri pentru vin. Poate ca nu stiti, dar strugurii pentru vin se cresc inca si mai greu, ei trebuie lasati sa se coaca un timp indelungat, pana cade bruma peste ei si le concentreaza toata dulceata. Eu, in schimb am invatat toate astea la scoala, si, fara sa ma laud, pot spune ca sunt foarte bun la ingrijit vita de vie. Fratele meu mai mic se arata de pe acum un foarte bun alcatuitor de vin.

Specialistii imparatiei in vin, alcatuitorii, intrau in actiune dupa ce toata lumea si-a cules via, si-au stors strugurii si mustul a fermentat. Atunci, acesti oameni deosebiti, treceau pe la toti producatorii, gustand, apreciind culoarea, limpezimea si parfumul vinului. Apoi se sfatuiau intre ei si stabileau ce vinuri vor trebui amestecate si care vor putea fi pastrate asa cum au iesit ele. Se obtineau multe soiuri de vinuri albe, rosii, dulci sau mai acrisoare. Absolut toti producatorii isi puneau vinul in comun pentru alcatuirea acestor amestecuri pretioase si complexe, fiind nevoie de toate aromele posibile pentru alcatuirea unei licori atat de speciale.

Imparatia noastra nu era ca altele, ca doar am mai umblat si eu prin lume si stiu. Am vazut ca in Imparatia de lana, de exemplu, cel care creste oile si caprele, habar nu are despre acela care croieste paltonase. El il cunoaste doar pe omul care curata si toarce firele de lana. Atat. La noi lucrurile stau cu totul altfel si am sa va explic de ce.

Asa dupa cum v-am spus avem si noi case si familii, cu tot ce trebuie in ele, copii, parinti, bunici, verisori plicticosi, catei si pisici. Dar noi copiii invatam toti laolalta, avem o singura curte mare in care alergam, ne jucam si incasam mingi de fotbal drept in tartacute (asta daca suntem mici de statura asa ca frate-meu). Iar cei mari lucreaza impreuna la vie, isi amesteca roadele si mustul si impart totul dupa cum are nevoie fiecare. Pai nici nu s-ar putea altfel! Vedeti voi, este adevarat ca fiecare familie isi cultiva singura via, o ingijeste si vara si iarna, dar cand vine vremea culesului, totul prinde viteza. Strugurii o data copti trebuie culesi foarte rapid pentru a nu se strica si a putea fi trimisi la schimb sau a fi conservati pana la primavara urmatoare. Asa incat toata suflarea imparatiei se strange la cules la vie, in fiecare podgorie, pe rand, pana cand toate roadele sunt la adapost, in cutii pentru trimis in lumea larga sau in butoaiele de vin. Ca sa nu avem nici o incurcatura, regele nostru, care este cel mai priceput cultivator dintre noi, stabileste ordinea in care se vor culege viile. Si nimeni, niciodata nu a avut a se plange de strugurii nostri!

Pot sa va spun ca in imparatia noastra ne cunoastem toti de mici, crestem impreuna si ne purtam de parca am fi o mare familie. Acum cand va povestesc imi este clar ca asta suntem: o mare familie. Voi aveti cu siguranta familie si stiti despre ce vorbesc, dar as mai vrea sa va intreb ceva. Cum este la voi in casa? Da stiu, va iubiti, va purtati de grija, dar oare va placeti cu adevarat unul pe celalalt? Caci eu, drept sa spun gasesc ca fratele meu mai mic este uneori teribil de greu de suportat, mai ales atunci cand se tine de capul meu desi eu caut cu disperare sa-l pierd, sa fug cu baietii mari pe dealul abrupt sau sa ma ascund cu o fata draguta intr-un copac stufos.

Cam la fel merg lucrurile si in familia noastra mare. Toata lumea se intelege perfect asupra celor mai marunte lucruri legate de munca zilnica si nu exista nici un prilej de suparare sau amaraciune. Cu totul altfel, insa stau lucrurile atunci cand nimeni nu munceste. Iata de ce.

Exista in imparatia noastra un obicei vechi de cand lumea ca, la sfarsitul fiecarei saptamani, familiile, prietenii si toti cunoscutii sa se intalneasca in casa unuia sau a altuia pentru a imparti impreuna o masa copioasa, un pahar de vin si, bucuria noastra,a copiilor, o gramada de dulciuri delicioase. Deoarece, in imparatie toti eram cel putin prieteni, macar o data la doua luni apucam sa ne vedem la o astfel de masa, noi copiii, mai mult sa alergam ca nebunii printre picioarele tuturor, rasturnand tot ce era mai fragil in calea noastra. Imi aduc aminte cu placere cum, in ultima zi de lucru a saptamanii, mama alerga acasa mai devreme, se apuca sa gateasca nenumarate feluri de mancare, bunica rostuia dulciurile, apoi cand veneau tata si bunicul si totul era curat si stralucitor ne pregateam de musafiri. Noi aveam o casa mai mare ca a altora, pentru ca locuiam impreuna cu bunicii si aveam chiar si un strabunic printre noi. Strabunicul meu a fost cel mai blajin om pe care l-am cunoscut. El era intotdeauna activ, se plimba printre randurile de vie, dadea sfaturi oricand era nevoie si obisnuia sa se poarte elegant, cu palarie, manusi fine de piele si camasa alba. Ceea ce imi placea cel mai mult la el era faptul ca fredona mereu, tot felul de melodii vechi. Si imi mai placea faptul ca ma iubea asa cum eram eu, chiar daca incerca sa-mi explice unde gresesc, el nu ma certa ci se astepta mereu ca eu sa inteleg singur ceea ce am de facut.
Strabunicul meu statea intotdeauna in capul mesei de sarbatoare, cu fata stralucind in lumina imprastiata de lumanari, de fata de masa alba, de paharele cristaline pline cu vin. In jurul lui ne asezam noi, ceilalti, toti copiii, verisorii si verisoarele, unchii si matusile, mamele si tatii. Plus cativa prieteni si cativa drumeti rataciti. Totul era minunat, mancarea, sucurile si alergatura printre oameni. Atata doar ca… Nu mai stiu cand a inceput: poate atunci cand matusa a inceput sa-si dea intalnire cu un tanar posac, care fuma incontinuu, inclusiv peste bucatele noastre de sarbatoare… sau poate abia atunci cand pe mama a inceput sa o deranjeze acest fapt. In saptamana urmatoare atat ea cat si bunica vorbeau despre asta, in bucatarie, adaugand ca matusa ar trebui sa fie mai atenta cu cine iese si, mai ales, pe cine aduce la masa noastra. Apoi au inceput alte observatii. Pe tata il deranja varul blond care dupa doua pahare devenea foarte zgomotos acaparand intreaga conversatie. Si asta nu a fost totul, parca in raspuns la aceste comentarii, critici si observatii, toate rudele si prietenii nostri au inceput sa fie nemultumite: de noi. Bineinteles ca in capul listei lor de nemultumiri eram noi, baietii, care nu faceam decat sa le antrenam cuminteniile lor de copii in tot felul de actiuni prostesti si imprudente, care se soldau, de cele mai multe ori, cu haine rupte, par incalcit si, implicit, urechi inrosite.

Am sa va spun un secret: copii sunt primii care simt ca urmeaza sa se intample ceva grav. Asa si noi; atunci cand atmosfera din jurul mesei noastre a inceput sa se schimbe imperceptibil, mai intai am incercat sa deviem atentia tuturor asupra noastra. Am facut mai multe prostii, am rasturnat mai multe lucruri, pana cand au fost nevoiti sa ne trimita in curte la joaca. De acum incolo am observat tot ceea ce s-a intamplat prin geamurile mari ale camerei de zi. Cei mari incepeau masa in liniste, parca tolerandu-se unii pe altii. Strabunicul statea vesel in fata, mancau un pic, apoi el adormea incetisor. Atunci incepeau privirile incarcate de repros, cuvintele de nemultumire urmandu-le indeaproape. A venit iarna, strabunicul a racit si a fost nevoit sa petreaca in pat multe zile si saptamani. Atunci practic au incetat mesele noastre, stateam singuri, mancam in liniste si ne culcam. Doar ca parintii nostri, toate rudele noastre si chiar noi copiii, nu eram deloc obisnuiti sa ne petrecem in singuratate nici macar o zi. Oamenii au inceput sa se intrebe care era cauza acestei rupturi, acestei tristeti si a izolarii. Pana cand, la un moment dat, au inteles-o: ziua de odihna era de vina. Vedeti voi, atata vreme cat aveau ce sa lucreze, aveau nevoie unii de ceilalti, nu erau interesati de faptul ca unul era gras si se misca greu sau altul era atat de slab ca nu putea ridica nici macar o ladita incarcata cu struguri. Fiecare intelegea ca la munca este nevoie de toti. Indiferent de statura si de inteligenta, daca toti doreau sa participe la efort, strugurii ieseau fara cusur si in cantitate suficienta pentru toata suflarea imparatiei. Toti contau in munca si fiecare se putea bizui pe celalalt. Asta este foarte simplu. Noi invatam cat suntem de importanti unii pentru ceilalti inca din gradinita si chiar nu imi dau seama cum este posibil, ca o data crescut mare, sa uiti acest adevar de baza.

Si, pentru ca, toti locuitorii imparatiei chiar isi doreau sa stea impreuna, in fiecare zi, fara sa se certe deloc, au renuntat fara nici o remuscare la ziua de odihna, care le aducea numai certuri si discutii. Atunci a inceput o perioada grea, chiar si pentru noi, copiii, care nu eram nevoiti decat sa mergem la scoala si sa ne jucam. Totul parea in regula, eram impreuna zilnic, dar abia apucam sa ne vedem parintii. Seara ne imbratisam obositi, pe rand sau toti o data, asa cum o faceam mai demult in ziua de sarbatoare. Schimbam cateva cuvinte si ne repezeam catre paturile noastre. Imi era dor de mama, de tata, de bunici, de verisorii mei cei pisalogi. Bine, recunosc, fratele meu era atat de lipit de mine incat nu pot spune ca imi lipsea in vreun fel. Urmarea fireasca a acestei munci grele nu a fost deloc o abundenta de struguri asa cum ne-am fi asteptat. Din contra, oboseala si-a spus cuvantul, oamenii au inceput sa greseasca si, desi nimeni nu indraznea macar sa il critice pe celalalt, munca a incetat sa mai fie placuta. Apoi a devenit un chin. Iar strugurii erau pe cale de disparitie. Am inceput sa purtam hainute tot mai vechi, sa transmitem fratilor mai mici toate lucrurile care ne ramaneau mici, caietele care mai puteau fi scrise iar la masa imparteam fiecare firimitura de paine. Noi copiii ne rupeam de la gura ca sa ne hranim animalul favorit: un catel pricajit, o pisicuta slabuta sau un hamster cu blanita subtire. Au fost vremuri grele. Dar oamenii au ramas uniti. Nimeni nu a plecat in alta imparatie si toti se gandeau cum sa rezolve situatia aceasta disperata. In primavara strabunicul s-a facut bine si a inceput sa iasa din nou la soare. Din pacate, insa, puternica raceala din timpul iernii trecute il lasase fara grai, bietele lui corzi vocale, care iubeau atat de mult muzica, cedasera si nu mai puteau vibra deloc.

Deoarece peste iarna o buna parte din araci inghetasera, munca la vie se redusese foarte mult asa incat parintii mei s-au gandit sa-i faca o placere strabunicului adunand iarasi intreaga familie la o masa calda. Astfel, si-au anuntat toate rudele si pe toti prietenii ca planuiau sa organizeze o intalnire si o masa calda pentru a sarbatori insanatosirea strabunicului. Asta insemna, practic, ca invitasera la masa toata imparatia. De acum eram si eu mai mare si stiam ca mama nu are nici o posibilitate reala de a-i hrani pe toti acesti oameni. Dar asta nu a contat deloc. Cu totii au stabilit ca la acel sfarsit de saptamana va fi iar zi libera. Impreuna au adunat tot ce era mai bun prin camarile lor golite, au tras din butoaie ultimul vin de soi si au inceput sa aduca la noi acasa de toate. Au sosit, pe rand toti oamenii, au stat de vorba, s-au imbratisat si au plans de bucurie cand au descoperit ce mult tin unii la ceilalti. Eu personal, desi sunt cam mare pentru asta acum, am avut grija sa dau peste toti, sa vars vin peste rochitele decolorate de atata spalat ale celor mai dragute fete si sa-i indemn pe baieteii mai naivi sa se catere in copacii cei mai mari, din care, evident au trebuit sa fie coborati cu grija de adultii responsabili.
Atunci, la acea reintalnire nevoiasa in bucate dar plina de afectiune, am inteles cu totii ca oricat de bine am munci impreuna, trebuie sa invatam sa si sarbatorim impreuna. Nu conteaza cat de multe bucate impartim atat vreme cat o facem din toata inima, cu drag si cu intelegere unul pentru celalalt. Ziua de odihna si de sarbatoare, ca si mesele intinse in asteptarea oaspetilor au devenit din nou o traditie in imparatia noastra. Si cat de mult asteptam aceste zile, cum muncim doar cu gandul la ele, la dragostea pe care o impartasim unii altora in aceste zile!

Eram saraci dar nedespartiti, ca un ciorchine uman din care ne revarsam asupra lumii sucul dulce al iubirii noastre. Si, stand asa, uniti, privindu-l pe strabunicul care trona in capul mesei, oamenii au inceput sa se vada pe ei insisi ca pe un trunchi de vita de vie, cu radacina inspre strabunici si ramurile intinse spre copii. Intr-un fel era ca si cand am fi fost si noi o cultura mare a cuiva teribil de puternic si intelept. Adultii au invatat atunci sa multumeasca, asa cum faceau in copilarie, pentru toate lucrurile bune pe care le capatau, pentru frumusetea si grija cu care erau ei insisi crescuti si cultivati. Ei l-au numit pe marele cultivator Creator si, cu dragoste si sfiala, Tata.
Pentru noi, copiii, faptul ca si cei mari pot multumi cuiva a fost o mare surpriza, era o vreme in care am crezut ca, atunci cand cresti, este obligatoriu sa uiti cum trebuie sa multumesti. Am crezut ca marea balanta care exista in lume, aceea care ne dadea exact atatia struguri cat sa fim foarte, foarte fericiti este tinuta de noi, hotarata de intamplare, de ploi sau de geruri aspre. Apoi, in acele momente grele, de lipsuri, in care cu cat munceam mai mult capatam tot mai putin, am inteles ca hotararea vine de la Acela care a creat toata aceasta lume minunata iar balanta, da, noi o tinem si o echilibram prin dragoste si intelegere. Si acceptarea tuturor.

(Autor: Dana Ichim)