A fost odata ca niciodata o lume plina de imparatii.

Era Imparatia de aur, in care toti locuitorii se ocupau cu fabricarea celor mai frumoase bijuterii pe care vi le puteti imagina. Atunci cand aveau nevoie de mancare, pantofi sau haine noi, ei puteau sa faca pe loc un cercelus sau o bratara subtire. Daca insa aveau de organizat un ospat fastuos sau chiar o nunta, atunci alcatuiau coliere cu pietre pretioase scumpe sau chiar coroane de regi. Intotdeauna, inainte sa se apuce de lucru, ei se gandeau ce anume doresc sa cumpere pentru ei, pentru familiile, prietenii si cunoscutii lor si obtineau exact bijuteria care era necesara pentru a putea face acest lucru.

Mai era Imparatia de paine. Aici toata lumea cultiva grau, secara si porumb. Apoi coceau paini mari, painici impletite, chifle, cornuri si nenumarate placinte. Intr-o zi mama unui baietel s-a apucat sa coaca diverse forme cu aluat, gandindu-se ca are nevoie de un pui pentru masa de seara, un tortulet pentru ziua baietelui si o minge de fotbal noua. Inutil sa va spun ca din cuptor a scos un cozonac si trei cornuri mari cu mac adica exact cat avea nevoie pentru cumparaturile sale. Nimeni nu-si facea vreo grija, era suficient sa vina la brutarie, sa munceasca cu drag  pentru ca sa obtina, la sfarsitul zilei, tot ceea ce le era de trebuinta.

Nu pot vorbi acum despre toate imparatiile, am sa mai amintesc doar una, si aceea teribil de mica: Imparatia dulciurilor. Ati ghicit: aici oamenii faceau tot soiul de bomboane, de toate formele, culorile si aromele posibile. Fiecare locuitor se putea servi din galantare dupa pofta inimii. In paranteza fie spus, in aceasta imparatie locuiau doar impatimitii dupa dulciuri care, in plus, se dadeau in vant dupa tratamente stomatologice complexe: adica iubeau scaunul dentistului, instrumentele cu care acestia le curatau dintii si chiar zgomotul frezei, care li se parea o muzica divina! Inutil sa intrebati daca exista si o Imparatie a dentistilor: sigur ca da! Ea se invecineaza cu aceea a dulciurilor!

Acum, sa nu credeti cumva ca oamenii se limitau sa manance doar ceea ce cresteau ei, sa poarte doar haine croite de ei insisi, chiar daca locuiau in Imparatia matasii si tot aveau nevoie, iarna, de paltoane, caciuli si fulare. Nu, nu, nu: ei faceau un comert infloritor, fiecare schimband cu ceilalti marfurile care ieseau din mainile lor. Si totul era foarte simplu: cand un om isi dorea ceva, el primea exact atata cat avea nevoie pentru a-si procura acel bun. De exemplu, un baietel din Imparatia de ciocolata, care a vrut sa-i cumpere mamei, de ziua ei, un fular din lana rosie cu stelute argintii, s-a gandit la asta cu mult drag inainte de culcare. Dimineata a gasit langa perna o ciocolata fina cu alune si stafide, pe care, in loc sa o imparta ca de obicei cu prietenii la scoala, a dat fuga sa o schimbe cu un fular, exact asa cum si-a dorit!

Dar povestea mea de astazi este despre Imparatia trandafirilor parfumati. Aici oamenii duceau o viata incantatoare, ei cultivau cu multa iubire trandafiri rosii, galbeni, albi si chiar portocalii. Erau tot felul de trandafiri: micuti, cu multe petale albe si roz, numai buni pentru dulceata sau ceai si mari, portocalii sau mov, foarte potriviti pentru a fi oferiti cadou profesorilor la sfarsitul scolii. Mai erau trandafirii rosii, catifelati si dulci. Ei erau numiti trandafirii iubirii. Nici nu imi pot aduce aminte de o nunta, logodna sau macar de o declaratie de dragoste, asa mai serioasa, care sa nu fie insotite de cativa trandafiri rosii.

Oamenii din aceasta imparatie erau ocupati de dimineata si pana seara cu ingrijirea acestor flori pretentioase si cu incrucisarea soiurilor pentru obtinerea celor mai frumoase culori si parfumuri. Si sa nu credeti ca nu s-au gandit si la spini: ei au obtinut cei mai delicati spini din lume incapabili sa raneasca nici chiar mainile printesei. Ale printesei trandafirilor fireste. Evident ca imparatia avea un rege, oreginasi o printesa. Printesa era extraordinar de frumoasa si de harnica, ea isi petrecea toate zilele, fara exceptie, in gradinile imense ale palatului. In afara de asta, desi avea o varsta foarte frageda, abia terminase scoala, ea capatase cunostinte vaste despre trandafiri si chiar inventase soiuri noi de trandafiri. Cel mai vestit este trandafirul curcubeu, cel care, plantat in gradina oamenilor sensibili, isi schimba culoarea dupa dispozitia lor. Ei pot sa fie albastri cand ne simtim tristi, mov cand ne agitam mult si fara rost sau albi, atunci cand ascundem de parinti micile prostioare pe care le-am facut la scoala. De aceea mamicile au grija sa creasca pe undeva, prin gradina sau in glastra, un astfel de trandafir. Altfel cum ar afla pe loc tot ceea ce noi, copiii, nu dorim sa le spunem?

In fiecare dimineata printesa iesea in gradina sa curete trandafirii, sa taie varfurile slab dezvoltate si sa ii culeaga pe aceia potriviti pentru ceea ce trebuia procurat zilnic: mancare si haine pentru intreaga curte, pantofiori noi pentru fetita bucataresei sau un palton nou pentru portarul palatului. Acum trebuie sa banuiti voi, ca un rege nu are doar grija propriei gospodarii. El trebuie sa se gandeasca la intreg regatul, iar regele trandafirilor, fiind un rege bun, asa si facea. In fiecare zi el planuia pentru supusii sai fie o noua scoala fie un parc mai frumos, dar si un teatru, o biblioteca si un teren nou de fotbal. Si pentru ca era un rege serios, care planuia cu grija totul si nu se lasa pana nu ducea la capat planul sau, trandafirii din gradinile regale cresteau atat de bine incat el putea sa construiasca in mica lui tara tot ceea ce isi propunea. Pentru toata aceasta grija pe care o manifesta fata de supusii sai, la randul lor, oamenii il iubeau pe rege si pe intreaga sa familie.

De aceea in dimineata in care s-a aflat ca printesa, dintr-o stare de slabiciune, nu a putut sa iasa in gradina, la lucru, toata lumea a devenit extrem de ingrijorata, au inceput sa circule tot felul de zvonuri, ca ar fi vorba de o gripa sau poate o criza de apendicita. Reginaa apelat la medical familiei, cel care a ingrijit-o pe printesa inca de mica, acesta a consultat-o fara a gasi o cauza evidenta a acestei stari de slabiciune. Ca sa nu o mai lungesc, au fost invitati la castel o multime de medici, unii dintre ei s-au aventurat sa dea un diagnostic si, chiar, sa prescrie ceva medicamente. Au fost urmate toate prescrierile posibile si au fost cumparate toate medicamentele necesare. Inutil: printesa a ramas la fel de slabita, fara puterea sa iasa macar din propria camera. Atata doar ca, pentru a putea plati toti acei medici si pentru a putea cumpara toate acele medicamente, au trebuit sa fie taiati toti trandafirii din gradinile palatului. In momentul in care au fost consultati toti medicii din lume si au fost urmate toate tratamentele posibile, a fost taiat si ultimul trandafir din gradina: un boboc, abia deschis.

Printesa, care toata viata ei si-a petrecut-o in gradina, suferea cumplit fiind lipsita de prezenta minunatilor ei prieteni: trandafirii, asa incat, cu multa sfiala, si-a rugat parintii sa ii aduca in camera sa macar un trandafir, sa-i tina de urat. Regele sireginaau oftat din greu deoarece nu mai aveau nici o singura floare. Existau desigur, in gradina, nenumarate tufe de trandafiri, dar urmatorii boboci urmau sa apara abia peste cinci, sase saptamani. Ba chiar, pentru a asigura masa tuturor locuitorilor palatului erau nevoiti sa renunte la bijuteriile regale.

V-am spus ca imparatia era foarte mica iar locuitorii se mandreau cu faptul ca traiesc impreuna, alaturi de regele,reginasi printesa lor, ca intr-o mare familie fericita. Asa incat, in momentul in care printesa a cerut un trandafir, toti s-au repezit in gradinile lor ca sa-i culeaga nu unul, ci buchete intregi de flori. Cu totii, insa, au avut extraordinara surpriza sa constate ca, trandafirii lor, oricat de tineri si proaspeti i-ar fi ales, se scuturau de indata ce erau taiati. De  fiecare data cand oamenii imparatiei doreau un lucru marunt, fie macar un ac de cusut, ei puteau sa culeaga floarea potrivita si sa mearga cu ea sa o schimbe pe acel minuscul ac. Dar acum, oricat ar fi dorit sa duca acei trandafiri in camera printesei, iata ca nu reuseau acest lucru!

La inceput lumea a fost mirata si rusinata, apoi cand toata lumea a patit la fel, s-a raspandit vorba ca boala printesei era doar o vraja puternica facuta de cineva foarte rau, impotriva careia nu se poate lupta nicicum. Asa incat, in curand, nimeni nu a mai incercat sa taie vreo floare pentru printesa desi de multe ori oamenii vorbeau cu compatimire despre ea ca si despre parintii sai deznadajduiti.

Undeva, la un capat de imparatie era o casuta mica, asa ca in desenele voastre: cu doua ferestre si ousala mijloc, cu un acoperis rosu ascutit si, neaparat, cu o carare care pleaca din fata usii catre lumea larga. Acolo locuia un baiat tanar, foarte harnic, dar si foarte singur. El nu avea parinti, frati sau rude mai apropiate, de prieteni se indepartase la terminarea scolii iar la vecini nu prea apela, fiind o fire timida si retrasa. In schimb isi revarsa toata dragostea, toate vorbele frumoase si intreaga sa atentie asupra trandafirilor din gradina sa. El nu avea pasiunea obtinerii de soiuri noi ci doar placerea de a planta, ingriji si creste acei trandafiri. Mai mult decat atat, tanarul simtea ca daruind iubire florilor sale, ele, la randul lor, il iubeau. Intr-o zi, cu cativa ani in urma, baiatul a plantat un trandafir rosu cu totul special: l-a plantat doar pentru a-l creste si a se bucura de culoarea si parfumul lui. Nu l-a cultivat ca sa il schimbe cu un pantof nou si nici macar ca sa isi repare acoperisul casutei sale vechi. Nu! El l-a plantat din dragoste pentru trandafir si l-a ingrijit cu multa afectiune. Acest trandafir rosu, a devenit prietenul lui. El nu a crescut ca alte plante, ci mult mai incet, pentru ca orice frunzulita ar fi scos trandafirul si orice spin si fiecare boboc, inainte sa iasa de tot, sa se formeze si sa creasca, mai intai se oglindeau in ochii tanarului. Daca citeau in ochii lui ca el este multumit ce ceea ce vede, abia atunci se puteau rotunji frunzele si umfla bobocii. Intre tanar si floare se nascuse o legatura speciala: ea cauta aprobarea si iubirea tanarului iar el, pentru ca stia acest lucru, avea grija sa se apropie de floare cu inima usoara, vesel si plin de dragoste.

Viata tanarului devenise mult mai dulce de cand avea acest trandafir minunat, cu toate acestea atunci cand vestea ciudatei suferinte a printesei a ajuns pana in capatul lui de imparatie, el s-a intristat si, la fel, ca toti ceilalti oameni a incercat ca culeaga din proprii lui trandafiri pentru a-i trimite la palat. Bineinteles ca nu a reusit mai mult decat toti ceilalti.

Poate pentru ca era tanar, sau singur sau poate pentru ca era mai sensibil ca toti locuitorii imparatiei, baiatul nu a putut sa abandoneze gandul la printesa, grija pe care i-o purta acestei fete nu ii dadea pace. Nu pentru ca ar fi placut-o pe printesa, caci el nici nu stia cum arata aceasta, si nci pentru ca ar fi fost atras de faima ori bogatia statutului ei, el fiind total dezinteresat de bunurile materiale. Pana intr-o zi, cand si-a dat seama ca singura floare pe care o poate oferi acelui suflet chinuit este trandafirul sau de suflet, singurul crescut, nu pentru a fi schimbat pentru ceva material, ci pentru propria lui frumusete si perfectiune. Acum tanarul stia ca trandafirul este mai mult decat o floare pentru el, este chiar tovarasul lui de viata, dar el mai stia inca ceva, foarte important. In fiecare iarna, floarea se ofilea si se trecea, el o taia, lasand doar atat cat trebuia pentru a putea trece cu bine iarna, apoi o proteja impotriva gerului, facandu-i culcus de paie. Primavara, trandafirul incepea sa creasca iarasi pana se facea o floare mare, rosie, puternica. Asa incat hotararea de a taia floarea lui de suflet si de a o oferi unei necunoscute, spre ajutor si consolare, nu a fost prea grea. Dar am convingerea ca si daca ar fi fost nevoit sa smulga floarea cu totul pentru a o darui tinerei aflate in nevoie, baiatul nostru nu ar fi ezitat. Caci sufletul lui simtea nevoia de a oferi acest ajutor.

In dimineata in care a luat hotararea de a taia trandafirul, acesta era mai frumos ca niciodata, dar mai ales, era bucuros pentru misiunea pe care o primea. El s-a lasat taiat, asezat intr-o hartie curata si dus la palat. Acolo s-a lasat dus in camera tinerei si, dupa ce a privit-o, a hotarat ca salvarea ei este chiar scopul pentru care a fost crescut atatia ani.

Am sa va spun doar ca, in zilele urmatoare, minunatul parfum al florii, zimbetul neofilit al acesteia, catifelarea petalelor si dragostea asezata in el de anii in  care a crescut alaturi de tanar, au vindecat-o pe printesa. Nu a durat mult pana cand ea s-a putut da jos din pat, apoi umbla si, in sfarsit lucra in gradina.

Nu va pot spune ca trandafirul a trait vesnic, pentru ca nu a fost asa, el s-a ofilit intr-un tarziu. Ceea ce a dainuit a fost dragostea lui iar printesa i-a pastrat amintirea cu recunostinta. Niciodata nu a aflat de unde a primit acest trandafir, care inima iubitoare l-a crescut atat de minunat. Dar, cu timpul, dupa ce a mai trecut un an si printesa a pus din nou pe picioare gradina palatului, constructiile noi au inceput iar sa-si faca aparitia iar oamenii au uitat de suferinta necunoscuta, gandurile la trandafirul salvator s-au reintors, mai vii ca niciodata.

Vedeti voi, printesa a aflat tot adevarul, cum propria gradina fusese golita, cum oamenii incercasera cu disperare sa-i culeaga trandafiri din gradinile lor si cum nu reusisera. Apoi cum a aparut pe treptele palatului un trandafir rosu, perfect, care a si vindecat-o. Suferinta necunoscuta o tranformase mult pe printesa: ea a inteles cat de mult o iubesc parintii dar si ceilalti locuitori ai imparatiei. Si a mai inteles ca dragostea adevarata ca sa poata reprezenta o nevoie, asa cum este nevoia de paine sau de hainute, trebuie sa fie ca intr-o familie. Numai o asemenea dorinta de vindecare, pe care o poti simti atunci cand rudele cele mai dragi sunt bolnave, poate convinge un trandafir sa se daruiasca in schimbul alinarii acestei suferinte. Printesa stia acum, ca, daca toata imparatia ar fi fost o familie si toti locuitorii ar fi fost rude, oricine ar fi putut culege un trandafir pentru ea.

Dar, desi a inteles acest lucru, printesa nu a incercat macar sa-i judece pe ceilalti, sa le arate unde au gresit sau sa le spuna ca lipsa lor de grija adevarata pentru ceilalti erau sa o rapuna. In loc de asta, ea a incercat sa ii faca pe toti locuitorii sa inteleaga cat de importanta este iubirea pentru toti, acea iubire plina de grija pe care o purtam doar celor din familia noastra. Vedeti voi, ea s-a gandit ca suferinta necunoscuta poate lovi pe oricine din imparatie si ca, daca pentru printesa pe care o iubeau si apreciau cu totii, nu au putut simti nevoia reala sa o ajute, atunci oricine altcineva nu ar avea nici o sansa la viata.

Amintirea trandafirului a invatat-o pe printesa ce si cum sa faca. Trandafirul cel rosu, chiar daca ramasese doar o imagine, ii vorbea printesei despre iubirea cu care a fost crescut. Nu era iubirea pentru lucruri ci iubirea pentru floare, pentru tot ceea ce reprezenta ea: viata cu ciclurile ei, perfectiunea naturii si a sufletelor ascunse in tot ceea ce traieste. Si atunci printesa, s-a retras intr-o parte mai izolata a imensei gradini regale, a curatat locul de iarba, flori salbatice si trandafiri obisnuiti, si, intr-o dimineata de toamna inaintata, a plantat un trandafir rosu. S-a gandit cu drag la el inca dinainte de a-l planta, inca dinainte de a incepe sa curete macar locul. A pus in gandurile sale dragoste si grija, pentru floare si pentru toti locuitorii imparatiei. Apoi iarna a invelit micul ciot cu o sticla ca sa nu inghete iar cand a aparut primul lastar, s-a repezit in camera ei si acolo, ascunsa de toti, a plans de emotie. Era primul ei trandafir din dragoste. A venit primavara, iar trandafirul a crescut asa cum deja stiti cu greu dar vara el s-a deschis intr-o floare minunata care a rasplatit toate grija si dragostea printesei.

In fiecare an exista obiceiul ca palatul sa organizeze o mare sarbatoare la care erau invitati toti locuitorii imparatiei, exact la timpul optim de inflorire al trandafirilor: in luna iunie. Deoarece printesa era sanatoasa si toate grijile trecusera in acel an, regele a anuntat ca se va reincepe acest obicei atat de asteptat de toata lumea. Petrecerea se tinea in gradinile palatului, era insotita de mese pline cu bunatati, de muzica si, bineinteles, de dans. Dar marea atractie pentru acesti impatimiti cultivatori de trandafiri era prezentarea ultimelor soiuri de plante dezvoltate de printesa. Ele puteau fi admirate pe loc, fata oferind sfaturi practice care le permiteau tuturor celor interesati sa reproduca foarte usor orice trandafir le era pe plac.

Anul acela singura noutate era trandafirul rosu. Atunci cand toti locuitorii imparatiei au vrut sa-i afle povestea, printesa le-a explicat, cu mare grija, cum poate fi el crescut si ingrijit, dar mai ales le-a spus ca acest trandafir poate fi folosit pentru a-ti transmite dragostea oricui, atata vreme cat este o iubire adevarata. Pentru ca erau dornici sa aiba in gradina o asemenea floare minunata, oamenii au inceput sa o cultive. Unii au reusit din primul an, cei mai sensibili si grjulii fata de ceilalti, altii au reusit abia dupa mai multi ani, in care au invatat ce inseamna grija si dragostea fata de cineva strain, cum este trandafirul, dar care dupa ce creste devine atat de frumos. Si o data cu asta au invatat sa aiba grija unii de ceilalti, sa ghiceasca nevoile de afectiune ale celor din jur si au inceput sa se vada altfel. Se vedeau ca facand parte din aceeasi familie.

Au ajuns sa se cunoasca atat de bine incat chiar si tanarul nostru, de la care a plecat totul, a inceput sa simta iarasi viata atat de placuta dintr-o familie. Si pentru ca se cunosteau toti, barierele au disparut, tanarul s-a cunoscut cu printesa, s-au placut de la prima intalnire, apoi totul a decurs normal, frumos si foarte rapid spre casatoria celor doi. Dar asta este alta poveste.

In lumea plina de imparatii exista una, absolut speciala, in care oamenii munceau din greu dar aveau si parte de multa veselie. Aceasta era Imparatia strugurilor. Activitatea oamenilor din imparatie incepea dimineata devreme, cand ieseau cu totii in viile proprii ca sa pliveasca buruienile, sa taie lastarii inutili si sa lege ramurile noi si fragede pe spalierii special montati. In fiecare zi mamele ajutau la vie, apoi mergeau acasa ca sa gateasca mancare si sa ingrijeasca gospodaria, copiii invatau si se jucau la scoala, de dimineata pana seara, iar barbatii isi petreceau tot timpul aproape de vie si de struguri.

Povestea noastra s-a petrecut mai demult, eu nu am fost de fata, asa incat am sa-i las sa o spuna pe cei doi baietei ai unei familii obisnuite din imparatie. Iata ce a povestit cel mai mare dintre ei:
Acasa la noi, inca de cand imi aduc aminte, era mult soare. Mama, tata si bunicii mei munceau de dimineata si pana seara, tot timpul fiind bine dispusi caci roadele erau minunate si nu ne lipsea nimic. Munca era pentru toti foarte placuta: in vie se intalneau cu toti ceilalti lucratori, unii erau rude cu ceilalti si toti erau prieteni. Noi aveam struguri albi si roz pentru masa. Unii aveau boabele mari si, parca, date cu ceara iar altii erau marunti si extrem de dulci. Mie imi placeau cel mai mult strugurii pentru stafide, pentru ca nu au samburi si pentru ca, de obicei nu eram lasati sa ii mancam pe toti de cruzi, asa cum am fi vrut noi, copiii. Intotdeauna cei mai buni struguri sunt aceia pe care nu avem voie sa ii culegem.

Strugurii pentru stafide erau foarte pretiosi in imparatia noastra. Ei se culegeau cu grija, ca sa nu se scuture, apoi se uscau atarnati la soare, pana pierdeau toata apa si deveneau mici picaturi de miere parfumata. Atunci erau trimisi catre Imparatia de paine. Oamenii de acolo umpleau cu ei cozonacii de sarbatoare, placintele cu branza dulce dar si cornuletele pentru scoala, ale tuturor copiilor din lume. Practic, intreaga imparatie isi asigura painea din stafidele crescute de familia noastra. Vedeti dar ca nimeni nu isi putea permite sa iroseasca nici macar un bob.

In afara de strugurii pentru mancat erau si strugurii pentru vin. Majoritatea familiilor din imparatie cultivau struguri pentru vin. Poate ca nu stiti, dar strugurii pentru vin se cresc inca si mai greu, ei trebuie lasati sa se coaca un timp indelungat, pana cade bruma peste ei si le concentreaza toata dulceata. Eu, in schimb am invatat toate astea la scoala, si, fara sa ma laud, pot spune ca sunt foarte bun la ingrijit vita de vie. Fratele meu mai mic se arata de pe acum un foarte bun alcatuitor de vin.

Specialistii imparatiei in vin, alcatuitorii, intrau in actiune dupa ce toata lumea si-a cules via, si-au stors strugurii si mustul a fermentat. Atunci, acesti oameni deosebiti, treceau pe la toti producatorii, gustand, apreciind culoarea, limpezimea si parfumul vinului. Apoi se sfatuiau intre ei si stabileau ce vinuri vor trebui amestecate si care vor putea fi pastrate asa cum au iesit ele. Se obtineau multe soiuri de vinuri albe, rosii, dulci sau mai acrisoare. Absolut toti producatorii isi puneau vinul in comun pentru alcatuirea acestor amestecuri pretioase si complexe, fiind nevoie de toate aromele posibile pentru alcatuirea unei licori atat de speciale.

Imparatia noastra nu era ca altele, ca doar am mai umblat si eu prin lume si stiu. Am vazut ca in Imparatia de lana, de exemplu, cel care creste oile si caprele, habar nu are despre acela care croieste paltonase. El il cunoaste doar pe omul care curata si toarce firele de lana. Atat. La noi lucrurile stau cu totul altfel si am sa va explic de ce.

Asa dupa cum v-am spus avem si noi case si familii, cu tot ce trebuie in ele, copii, parinti, bunici, verisori plicticosi, catei si pisici. Dar noi copiii invatam toti laolalta, avem o singura curte mare in care alergam, ne jucam si incasam mingi de fotbal drept in tartacute (asta daca suntem mici de statura asa ca frate-meu). Iar cei mari lucreaza impreuna la vie, isi amesteca roadele si mustul si impart totul dupa cum are nevoie fiecare. Pai nici nu s-ar putea altfel! Vedeti voi, este adevarat ca fiecare familie isi cultiva singura via, o ingijeste si vara si iarna, dar cand vine vremea culesului, totul prinde viteza. Strugurii o data copti trebuie culesi foarte rapid pentru a nu se strica si a putea fi trimisi la schimb sau a fi conservati pana la primavara urmatoare. Asa incat toata suflarea imparatiei se strange la cules la vie, in fiecare podgorie, pe rand, pana cand toate roadele sunt la adapost, in cutii pentru trimis in lumea larga sau in butoaiele de vin. Ca sa nu avem nici o incurcatura, regele nostru, care este cel mai priceput cultivator dintre noi, stabileste ordinea in care se vor culege viile. Si nimeni, niciodata nu a avut a se plange de strugurii nostri!

Pot sa va spun ca in imparatia noastra ne cunoastem toti de mici, crestem impreuna si ne purtam de parca am fi o mare familie. Acum cand va povestesc imi este clar ca asta suntem: o mare familie. Voi aveti cu siguranta familie si stiti despre ce vorbesc, dar as mai vrea sa va intreb ceva. Cum este la voi in casa? Da stiu, va iubiti, va purtati de grija, dar oare va placeti cu adevarat unul pe celalalt? Caci eu, drept sa spun gasesc ca fratele meu mai mic este uneori teribil de greu de suportat, mai ales atunci cand se tine de capul meu desi eu caut cu disperare sa-l pierd, sa fug cu baietii mari pe dealul abrupt sau sa ma ascund cu o fata draguta intr-un copac stufos.

Cam la fel merg lucrurile si in familia noastra mare. Toata lumea se intelege perfect asupra celor mai marunte lucruri legate de munca zilnica si nu exista nici un prilej de suparare sau amaraciune. Cu totul altfel, insa stau lucrurile atunci cand nimeni nu munceste. Iata de ce.

Exista in imparatia noastra un obicei vechi de cand lumea ca, la sfarsitul fiecarei saptamani, familiile, prietenii si toti cunoscutii sa se intalneasca in casa unuia sau a altuia pentru a imparti impreuna o masa copioasa, un pahar de vin si, bucuria noastra,a copiilor, o gramada de dulciuri delicioase. Deoarece, in imparatie toti eram cel putin prieteni, macar o data la doua luni apucam sa ne vedem la o astfel de masa, noi copiii, mai mult sa alergam ca nebunii printre picioarele tuturor, rasturnand tot ce era mai fragil in calea noastra. Imi aduc aminte cu placere cum, in ultima zi de lucru a saptamanii, mama alerga acasa mai devreme, se apuca sa gateasca nenumarate feluri de mancare, bunica rostuia dulciurile, apoi cand veneau tata si bunicul si totul era curat si stralucitor ne pregateam de musafiri. Noi aveam o casa mai mare ca a altora, pentru ca locuiam impreuna cu bunicii si aveam chiar si un strabunic printre noi. Strabunicul meu a fost cel mai blajin om pe care l-am cunoscut. El era intotdeauna activ, se plimba printre randurile de vie, dadea sfaturi oricand era nevoie si obisnuia sa se poarte elegant, cu palarie, manusi fine de piele si camasa alba. Ceea ce imi placea cel mai mult la el era faptul ca fredona mereu, tot felul de melodii vechi. Si imi mai placea faptul ca ma iubea asa cum eram eu, chiar daca incerca sa-mi explice unde gresesc, el nu ma certa ci se astepta mereu ca eu sa inteleg singur ceea ce am de facut.
Strabunicul meu statea intotdeauna in capul mesei de sarbatoare, cu fata stralucind in lumina imprastiata de lumanari, de fata de masa alba, de paharele cristaline pline cu vin. In jurul lui ne asezam noi, ceilalti, toti copiii, verisorii si verisoarele, unchii si matusile, mamele si tatii. Plus cativa prieteni si cativa drumeti rataciti. Totul era minunat, mancarea, sucurile si alergatura printre oameni. Atata doar ca… Nu mai stiu cand a inceput: poate atunci cand matusa a inceput sa-si dea intalnire cu un tanar posac, care fuma incontinuu, inclusiv peste bucatele noastre de sarbatoare… sau poate abia atunci cand pe mama a inceput sa o deranjeze acest fapt. In saptamana urmatoare atat ea cat si bunica vorbeau despre asta, in bucatarie, adaugand ca matusa ar trebui sa fie mai atenta cu cine iese si, mai ales, pe cine aduce la masa noastra. Apoi au inceput alte observatii. Pe tata il deranja varul blond care dupa doua pahare devenea foarte zgomotos acaparand intreaga conversatie. Si asta nu a fost totul, parca in raspuns la aceste comentarii, critici si observatii, toate rudele si prietenii nostri au inceput sa fie nemultumite: de noi. Bineinteles ca in capul listei lor de nemultumiri eram noi, baietii, care nu faceam decat sa le antrenam cuminteniile lor de copii in tot felul de actiuni prostesti si imprudente, care se soldau, de cele mai multe ori, cu haine rupte, par incalcit si, implicit, urechi inrosite.

Am sa va spun un secret: copii sunt primii care simt ca urmeaza sa se intample ceva grav. Asa si noi; atunci cand atmosfera din jurul mesei noastre a inceput sa se schimbe imperceptibil, mai intai am incercat sa deviem atentia tuturor asupra noastra. Am facut mai multe prostii, am rasturnat mai multe lucruri, pana cand au fost nevoiti sa ne trimita in curte la joaca. De acum incolo am observat tot ceea ce s-a intamplat prin geamurile mari ale camerei de zi. Cei mari incepeau masa in liniste, parca tolerandu-se unii pe altii. Strabunicul statea vesel in fata, mancau un pic, apoi el adormea incetisor. Atunci incepeau privirile incarcate de repros, cuvintele de nemultumire urmandu-le indeaproape. A venit iarna, strabunicul a racit si a fost nevoit sa petreaca in pat multe zile si saptamani. Atunci practic au incetat mesele noastre, stateam singuri, mancam in liniste si ne culcam. Doar ca parintii nostri, toate rudele noastre si chiar noi copiii, nu eram deloc obisnuiti sa ne petrecem in singuratate nici macar o zi. Oamenii au inceput sa se intrebe care era cauza acestei rupturi, acestei tristeti si a izolarii. Pana cand, la un moment dat, au inteles-o: ziua de odihna era de vina. Vedeti voi, atata vreme cat aveau ce sa lucreze, aveau nevoie unii de ceilalti, nu erau interesati de faptul ca unul era gras si se misca greu sau altul era atat de slab ca nu putea ridica nici macar o ladita incarcata cu struguri. Fiecare intelegea ca la munca este nevoie de toti. Indiferent de statura si de inteligenta, daca toti doreau sa participe la efort, strugurii ieseau fara cusur si in cantitate suficienta pentru toata suflarea imparatiei. Toti contau in munca si fiecare se putea bizui pe celalalt. Asta este foarte simplu. Noi invatam cat suntem de importanti unii pentru ceilalti inca din gradinita si chiar nu imi dau seama cum este posibil, ca o data crescut mare, sa uiti acest adevar de baza.

Si, pentru ca, toti locuitorii imparatiei chiar isi doreau sa stea impreuna, in fiecare zi, fara sa se certe deloc, au renuntat fara nici o remuscare la ziua de odihna, care le aducea numai certuri si discutii. Atunci a inceput o perioada grea, chiar si pentru noi, copiii, care nu eram nevoiti decat sa mergem la scoala si sa ne jucam. Totul parea in regula, eram impreuna zilnic, dar abia apucam sa ne vedem parintii. Seara ne imbratisam obositi, pe rand sau toti o data, asa cum o faceam mai demult in ziua de sarbatoare. Schimbam cateva cuvinte si ne repezeam catre paturile noastre. Imi era dor de mama, de tata, de bunici, de verisorii mei cei pisalogi. Bine, recunosc, fratele meu era atat de lipit de mine incat nu pot spune ca imi lipsea in vreun fel. Urmarea fireasca a acestei munci grele nu a fost deloc o abundenta de struguri asa cum ne-am fi asteptat. Din contra, oboseala si-a spus cuvantul, oamenii au inceput sa greseasca si, desi nimeni nu indraznea macar sa il critice pe celalalt, munca a incetat sa mai fie placuta. Apoi a devenit un chin. Iar strugurii erau pe cale de disparitie. Am inceput sa purtam hainute tot mai vechi, sa transmitem fratilor mai mici toate lucrurile care ne ramaneau mici, caietele care mai puteau fi scrise iar la masa imparteam fiecare firimitura de paine. Noi copiii ne rupeam de la gura ca sa ne hranim animalul favorit: un catel pricajit, o pisicuta slabuta sau un hamster cu blanita subtire. Au fost vremuri grele. Dar oamenii au ramas uniti. Nimeni nu a plecat in alta imparatie si toti se gandeau cum sa rezolve situatia aceasta disperata. In primavara strabunicul s-a facut bine si a inceput sa iasa din nou la soare. Din pacate, insa, puternica raceala din timpul iernii trecute il lasase fara grai, bietele lui corzi vocale, care iubeau atat de mult muzica, cedasera si nu mai puteau vibra deloc.

Deoarece peste iarna o buna parte din araci inghetasera, munca la vie se redusese foarte mult asa incat parintii mei s-au gandit sa-i faca o placere strabunicului adunand iarasi intreaga familie la o masa calda. Astfel, si-au anuntat toate rudele si pe toti prietenii ca planuiau sa organizeze o intalnire si o masa calda pentru a sarbatori insanatosirea strabunicului. Asta insemna, practic, ca invitasera la masa toata imparatia. De acum eram si eu mai mare si stiam ca mama nu are nici o posibilitate reala de a-i hrani pe toti acesti oameni. Dar asta nu a contat deloc. Cu totii au stabilit ca la acel sfarsit de saptamana va fi iar zi libera. Impreuna au adunat tot ce era mai bun prin camarile lor golite, au tras din butoaie ultimul vin de soi si au inceput sa aduca la noi acasa de toate. Au sosit, pe rand toti oamenii, au stat de vorba, s-au imbratisat si au plans de bucurie cand au descoperit ce mult tin unii la ceilalti. Eu personal, desi sunt cam mare pentru asta acum, am avut grija sa dau peste toti, sa vars vin peste rochitele decolorate de atata spalat ale celor mai dragute fete si sa-i indemn pe baieteii mai naivi sa se catere in copacii cei mai mari, din care, evident au trebuit sa fie coborati cu grija de adultii responsabili.
Atunci, la acea reintalnire nevoiasa in bucate dar plina de afectiune, am inteles cu totii ca oricat de bine am munci impreuna, trebuie sa invatam sa si sarbatorim impreuna. Nu conteaza cat de multe bucate impartim atat vreme cat o facem din toata inima, cu drag si cu intelegere unul pentru celalalt. Ziua de odihna si de sarbatoare, ca si mesele intinse in asteptarea oaspetilor au devenit din nou o traditie in imparatia noastra. Si cat de mult asteptam aceste zile, cum muncim doar cu gandul la ele, la dragostea pe care o impartasim unii altora in aceste zile!

Eram saraci dar nedespartiti, ca un ciorchine uman din care ne revarsam asupra lumii sucul dulce al iubirii noastre. Si, stand asa, uniti, privindu-l pe strabunicul care trona in capul mesei, oamenii au inceput sa se vada pe ei insisi ca pe un trunchi de vita de vie, cu radacina inspre strabunici si ramurile intinse spre copii. Intr-un fel era ca si cand am fi fost si noi o cultura mare a cuiva teribil de puternic si intelept. Adultii au invatat atunci sa multumeasca, asa cum faceau in copilarie, pentru toate lucrurile bune pe care le capatau, pentru frumusetea si grija cu care erau ei insisi crescuti si cultivati. Ei l-au numit pe marele cultivator Creator si, cu dragoste si sfiala, Tata.
Pentru noi, copiii, faptul ca si cei mari pot multumi cuiva a fost o mare surpriza, era o vreme in care am crezut ca, atunci cand cresti, este obligatoriu sa uiti cum trebuie sa multumesti. Am crezut ca marea balanta care exista in lume, aceea care ne dadea exact atatia struguri cat sa fim foarte, foarte fericiti este tinuta de noi, hotarata de intamplare, de ploi sau de geruri aspre. Apoi, in acele momente grele, de lipsuri, in care cu cat munceam mai mult capatam tot mai putin, am inteles ca hotararea vine de la Acela care a creat toata aceasta lume minunata iar balanta, da, noi o tinem si o echilibram prin dragoste si intelegere. Si acceptarea tuturor.

(Autor: Dana Ichim)

]]> http://www.shanti-spirit.ro/index.php/materiale-copii/povesti-pentru-copii-mici-si-mari/imparatia-strugurilor.html/feed 0 http://www.shanti-spirit.ro/index.php/materiale-copii/din-intelepciunea-copiilor/grupul-copiilor-din-toronto-trimite-un-salut-cald-copiilor-din-kli-ul-mondial.html http://www.shanti-spirit.ro/index.php/materiale-copii/din-intelepciunea-copiilor/grupul-copiilor-din-toronto-trimite-un-salut-cald-copiilor-din-kli-ul-mondial.html#comments Sat, 18 Dec 2010 03:23:25 +0000 Mirela http://shanti-spirit.ro/?p=2120 .

.

Suntem fericiti sa impartasim cu voi noutatile, sau mai bine zis schimbarile de la noi. Timpul trece, crestem, devenim adulti, ne urcam pe treapta urmatoare, toate acestea necesita schimbari. Asa incat coordonatorii au inceput sa schimbe programul. Ei au revizuit tot ce tine de structura, de modul in care decurg lectiile, exercitiile practice cu copiii, disciplina, activitati comune din afara programului si in general tot ce determina viata comunitatii copiilor. Desigur, primele schimbari au de-a face cu noi si prin noi vor fi transmise copiilor. De aceea nu a fost atat de important sa clarificam relatia noastra fata de ceea ce facem, sa ne verificam interior si sa ajungem la o hotarare, pentru a fi pregatiti sa urcam la nivelul urmator.
.
La o saptamana dupa intrunire a fost tinuta prima lectie cu copiii. Am revenit la impartirea copiilor in grupe de varsta, in timpul lectiilor de sambata si am inceput sa ascultam lectiile lui Tony Cosinec “Kabbalah Revelata” cu copiii mai mari, iar pentru cei mai mici am creat un program bazat pe un subiect similar cu cel studiat de cei mai mari. Am fost surprinsi si fericiti sa vedem cu cata atentie asculta lectiile copiii ambelor grupe, modul in care ei se implica in materie, intreaba si raspund! Lectia pentru grupul celor mai mari a fost pregatita de catre Iura Kaplunovichi si Richard Chan, care a intrat de curand in grupul de coordonatori ai programului pentru copii si care il ajuta cu mult succes pe Igal Zahavi, la predarea lectiilor Centrului de Studiu, in limba engleza. Serghei Dondish, Alexei Reznik si Lev Israilov s-au ingrijit de copiii mai mici. Nu a fost deloc usor, intrucat aveam de transmis esenta, in modul cel mai simplu si accesibil pentru aceste grupe de mici studenti. Echipa noastra a fost excelenta in indeplinirea misiunii! Le-au aratat copiilor un clip, au prezentat subiectul lectiei, dupa care au pus intrebari pentru a vedea daca materialul a fost bine inteles.
.
In toate actiunile noastre era ceva care ne unea pe toti intr-unul singur, o senzatie de preocupare comuna, daruire, iubire. Nu ne-am straduit “sa avem draptate” ci sa ne situam pe calea cea dreapta. Si prin aceasta grupul a fost unit.
.
Dupa recreatie ne-am adunat intr-una din salile de clasa, de asta data, cu totii impreuna pentru a continua sa scriem noul nostru cantec pentru copii, o chemare catre toti baietii si fetele de pe planeta noastra, ca sa ne auda si sa se trezeasca din visul, caruia ii spunem ‘realitatea noastra’. Dima Graziani ne-a acompaniat si ne-a ales melodia pentru cantecul care se nastea chiar aici, inaintea ochilor nostri si ale carui cuvinte le scriau copiii insisi, rand pe rand. Stiind ca acest cantec trebuie sa fie al lor, noi nu ne-am amestecat, oricat de mult am fi vrut sa ajutam, sa sugeram vreun cuvant sau rima. I-am lasat pe ei sa hotarasca.
.
Cuvintele nu pot descrie senzatia de fericire, unitate, recunostinta, apartenenta la ceva inalt, resimtita de toti cei prezenti. Ne simteam impreuna, copii si adulti, cu totii eram ca Unul singur!
.
Vrem sa credem ca acesta este abia inceputul si ca totul e inaintea noastra. Pentru moment, copiii din Toronto trimit tuturor un salut mare si inflacarat!
.

Traia odata, undeva un baiat pe nume Petrica. El nu a asculta de cei mai mari, nici nu o ajuta pe mama lui. Nu numai atat, dar de fiecare data necajea animalele, rupea florile si hartuia pe ceilalti copii.
.
Petrica era convins ca comportamentul lui era bun, pentru ca toata lumea din jurul lui era la fel de cruda si nu avea nici un motiv sa fie altfel decat ei. Cand pleca de acasa isi lua totdeauna un bat sau un bata pentru a se apara de dusmani. Cu acest bat, tare ii mai placea sa rupa florile si frunzele. Drept raspuns, urzica il pisca, brusturele lipea scaietii de hainele lui si arbustii il zgariau cu spinii lor. Acest lucru l-a facut chiar sa urasca plantele, asa ca, furios, le batea fara mila cu batul sau si isi tot spunea:
.
“Ce plante!”
.
Cand pisicile sareau gardul, Petrica se repezea la ele, ca un caine. Cand trecea cate un caine, el il batjocorea cu un mienuat de pisica. Pisicile se rasteau la el, pe toate drumurile, in spatele lui, iar cainii latrau la el, furiosi. Unii chiar alergau dupa el incercand sa-l muste.
.
“Ce animale!”, gandea Petrica.
.
Mereu ii tachina si ii hartuia pe copiii care se jucau in cartierul lui, poreclindu-i, si arucandu-le vorbe urate. Din acest motiv, copiii nu se jucau cu Petrica.
.
“Ce copii!” isi spunea el.
.
Viata lui Petrica era foarte trista, pentru ca, oamenii care nu erau ca el incercau sa-l evite.
.
Intr-una din zile, plimbandu-se prin imprejurimile orasului sau si avand o senzatie de mare tristete, singuratate, Petrica ajunse la o moara veche. Se aseza pe o piatra si incepu sa gandeasca cu voce tare:
.
“De ce e toata lumea asa? De ce nu e cineva ca mine? De ce este lumea atat de cruda?”
.

.

“Intreaga lume este in tine, Petrica”.
.
Baiatul incepu sa tremure, privi in jur, si vazu un batran, stand in pragul usii de la moara cea veche
.
“Cine esti tu?” intreba Petrica, surprins.
.
“Sunt un Morar. Sunt, de asemenea, un Magician, si demult doresc sa vorbesc cu tine.”
.
“Ce vrei sa spui, cu asta, ca intreaga lume este in mine?” intreba Petrica furios. “Nu este nimic in mine. Lumea este in afara. Uite-o! “, a spus el, aratand totul din jurul lui.
.
“Dar faptul ca lumea poate fi atat de diferita: buna, rea, uimitoare, amuzanta, infricosatoare, asta intr-adevar depinde de tine”.
.
Petrica se intuneca la fata:
.
“Nu inteleg. Cum se poate asa ceva?”
.
“Eu iti voi arata.”
.
Morarul a scos o bagheta magica din buzunar, a fluturat-o si a spus:
.
“Acum, Petrica, vei deveni un baiat fericit.”
.
In ochii lui Petrica, totul a inceput sa se roteasca. A inchis ochii si s-a prins puternic cu mainile de bolovanul pe care sedea.
.
Apoi, el a deschis ochii, cu un fel de simtamant nou. Petrica a vazut o pisica in fata lui, a intins mana la ea. Pisicuta a sarit departe surprinsa, si asta l-a facut pe Petrica sa rada cu bucurie.
.
Dintr-o data el a simtit cum merg lucrurile, si din cativa pasi el a ajuns in varful dealului din fata morii. La vederea florilor, sufletul sau s-a umplut de bucurie. Din cateva sarituri a coborat la moara si a observat ca de pantalonii lui se lipisera frunze de brusture, scaieti si spini. Dar, in loc sa fie furios, ca de obicei, se simtea vesel si radea.
.
“Ce amuzant! Sunt tot acoperit cu scaieti”, a zambit la Morar, chicotind.
.
“Si acum, vei deveni trist”, a spus Vrajitorul, si a fluturat bagheta din nou.
.
Totul s-a intunecat pentru o secunda in ochii lui Petrica. Clatina din cap si se uita in jur. Imaginea din jurul lui arata la fel, dar …

.

.
“Ce pisoi trist, gandi Petrica, privind la ghemul pufos de la picioarele lui. Atat de mic si singur, fara mama lui. Trebuie sa fie tare speriat, acum, pe timp de noapte.
.
Atunci Petrica isi intoarse privirea catre moara.
..
“Este atat de veche”, spuse Vrajitorului. “S-a innegrit de trecerea timpului, vantul a ros zidurile. Este atat de trista.”
.
Apoi se uita la dealul din jur.
.
“Saracele flori! Curand va veni toamna si totul va dispare. Ce trist!”
.
Dar brusc, bagheta Magicianului flutura din nou. Petrica simţi un fior si se uita in jurul lui cu teama, speriat.
.
“Ce ciudat! baigui. Este ca si cum totul ofteaza”, sopti, tremurand de frica. “Si iarba din jur este atat de inalta. Daca sunt serpi si sobolani in ea? Sunt asa de multi la moara veche!”
.
Apoi, privirea lui a cazut pe batran.
.
“In curand, noaptea va veni. Daca acesta nu e un magician bun, ci un vrajitor rau, care m-ar putea transforma cu usurinta intr-o broasca? “, gandi Petrica, continuand sa se agite.

.

.
Dar Morarul flutura bagheta lui din nou, si toate inchipuirile lui Petrica disparura intr-o clipa. Totul arata ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, nici trist, nici vesel, nici infricosator.
.
“Am fost in trei lumi magice!” a exclamat Petrica. “Una a fost fericita, cealalta- trista, iar a treia, infricosatoare.”
.
“Nu,i- a raspuns magicianul, totul a fost aceeasi lume, aceeasi moara, acelasi deal, aceleasi lucruri. Numai tu erai diferit, de fiecare data. Prima data te-ai simtit fericit, apoi trist, si apoi, mai degraba las. Bagheta mea magica te-a schimbat pe tine, nu lumea din jurul tau. Deci, Petrica, totul depinde de tine. Daca esti suparat, atunci lumea iti va parea suparata. Dar daca esti dragut, gentil, lumea iti va raspunde cu amabilitate, de asemenea. Ai inteles? “
.
“Cred ca da”, zise Petrica, pe ganduri.
.
“Ei bine, ma bucur ca intalnirea noastra a fost cu rost. Sa tii minte, Petrica, intreaga lume este in tine” si Morarul disparu in spatele usii.
.
Petrica fugi spre casa. Pe drum, el a vrut sa rupa un baţ, ca sa loveasca florile crescute de-a lungul drumului, dar se opri brusc si se uita in jur.
.
Flori stralucitoare acopereau calea si iarba se legana usor in bataia vantului.
.
“O astfel de frumusete nu ar trebui sa fie rupta sau stricata!” gandi Petrica, mergand inainte. Tulpinile lor ii mangaiau usor picioarele si florile ii ofereau mirosul lor minunat.
.
“Cat de frumos si placut este acest drum! Cum de nu am observat inainte?”, se intreba Petrica
.
In apropiere de casa, isi mangaie pisica dupa urechi. Pisica torcea de fericire, si se freca de picioarele lui. A vazut un caine din vecini, a zambit la el si l-a mangaiat pe cap. Cainele a sarit fericit dand din coada.
.
Ajuns langa copii, Petrica a spus:
.
“As vrea cu adevarat sa fim prieteni si sa ma joc cu voi. Voi sunteti baieti simpatici. Si sper sa nu va suparati pe mine pentru felul in care m-am purtat cu voi in trecut. ”
.
Vocea lui Petrica era foarte sincera si fara umbra de tristete. Copiii se uitara unul la altul, cu o mare surprindere si incepura sa zambeasca.
.
“Vino cu noi”, au spus ei. “Repede, la rau!”
.
Si iata, Petrica a fugit impreuna cu grupul vesel de baieti, spre rau.
.
Noaptea, putin obosit, dar fericit, Petrica, s-a intors acasa.
.
“Pot sa te ajut cu ceva?” a intrebat-o pe mama lui, in bucatarie. Ea a ramas tare nedumerita si pur si simplu a spus:
.
“Nu, dragule. Mananca cina si du-te sa te odihnesti.“
.
In pat, la culcare, Petrica gandea:
.
Pentru ca toti sa fie binevoitori, darnici si pentru ca lumea sa fie frumoasa si buna, eu insumi trebuie sa fiu darnic si bun.
.
Intr-adevar, daca sunteti darnici, atunci totul se schimba in jurul vostru, fara nici o magie. Noi chiar nu avem nevoie de niciun magician, pentru ca bunatatea, dragostea, prietenia fac minuni.
.

Desene de: Elena Nemichenitser

De Maya Greenberg
.

Cu multi, multi ani in urma, de fapt, inainte de a exista lumea si inainte de a fi oamenii, exista o poveste despre lumea pe care o stim, lume care avea o mare, un cer, copaci, animale si chiar masini, ceasuri si indicatoare. Si,de asemenea, existau oameni si copiii lor. Acum, cine o fi spus aceasta poveste, cand inca nu erau oameni si copii?
.
Cineva, numit “Unicul”, a spus povestea. El era, El este si El va fi mereu un secret maret. Un secret care este la fel cu toate gandurile si sentimentele noastre si ca toate lucrurile pe care le vedem, auzim si mirosim;un secret enorm, unul gigantic care este imposibil sa ni-l imaginam macar. Oricum, cand “Unicul” a spus povestea, cine sau ce era acolo ca s-o asculte? Aceasta este povestea pe care El a spus-o:
.
“Era odata o casa frumoasa, plina de lumina. Oricine se uita la ea de aproape, putea vedea ca lumina era, de fapt, o multime de scantei care erau conectate unele de altele intr-un loc simplu si frumos. Locul era frumos ca si veselia si fiecare scanteie era asemeni celei mai depline bucurii pe care o simti in inima; exact asa cum simtiti atunci cand va doriti ceva foarte mult, cum ar fi o imbratisare placuta, ciocolata dulce, sau sa va aflati pe un nor pufos. Era imposibil de descris bucuria si fericirea care exista in acel loc. Totul se afla acolo; un loc incredibil, cu nesfarsita bucurie in el.
.
“Fiecare scanteie era diferita de celelalte si fiecare dorea doar sa-si ofere unicitatea tuturor celorlalte scantei. Fiecare daruia si primea in aceeasi masura. Astfel, toata lumea era foarte, foarte fericita in “Casa Unicului”.
.

“Dar, intr-o zi, ceva s-a intamplat printre scantei. Au simtit ca nu sunt singure; au simtit ca sunt in Casa Unicului, care era imens, maret si special. Dintr-o data, toate au simtit ca nu pot suporta sentimentul ca erau asa mici si au dorit sa devina ca si Unicul.
.
S-au intors catre Unicul si i-au cerut sa fie asemeni Lui. Exact in momentul in care Unicul le-a implinit cererea, fericit, casa s-a daramat si toate scanteile de lumina au cazut jos, jos, jos; si din fiecare scanteie, a fost creat un barbat sau o femeie. Ce s-a intamplat, a fost ca toata fericirea care exista acolo, in Casa Unicului, s-a imprastiat, a venit jos si lumea a fost creata imediat, cu oameni in ea.
.
Acum, in fiecare era doar o luminita si un strop de bucurie, pentru ca scanteile nu mai erau conectate unele de altele in Casa Unicului. Lumea in care traiesc acum nu era mereu plina de bucurie si toti, uneori, simteau dor, sau putina tristete, sau furie. Nimeni nu-si amintea ca, odata, demult, ei erau multe, multe scantei in Casa Unicului.
.
Dar acesta nu este sfarsitul povestii!
.
La sfarsitul povestii, toti oamenii din lume isi vor da seama ca locul acela minunat nu a fost distrus cu adevarat; ei au uitat, doar. Si, cand isi vor aminti, vor incepe sa-l caute. Oricum, aceasta cautare nu a pornit dintr-un loc dinafara, sau de la vecini; nu a inceput nici din camp sau din alte tari. Ei au pornit sa caute scanteia in inimile lor, pentru ca doar inima i-ar putea conduce inapoi ,unii la altii, ca sa fie impreuna, cu lumina si bucuria si ,astfel, sa se intoarca la Casa Unicului, care se mai numeste si Casa Iubirii. Pentru ca, Unicul, isi asteapta scanteile si le trimite semnale ca sa se intoarca la El.
.
Si, daca sunteti atenti si va concentrati cu adevarat, este posibil sa-I simtiti chemarea tainica, adanc, adanc in inima. Oricine poate fi ca Unicul, pentru ca fiecare persoana din lumea noastra este unica si speciala si are o scanteie de lumina si o scanteie de bucurie in sine.
.
Daca ti se spune aceasta poveste chiar inainte de a merge la culcare, atunci este momentul cel mai potrivit ca sa te gandesti la Casa Iubirii si la scanteile din toti oamenii pe care-i cunosti si din cei pe care nu-i cunosti. Si, chiar inainte sa adormi, gandeste-te la “Unicul”, care a spus o poveste speciala si ne asteapta ca sa incheiem povestea Lui.

.

Si in fiecare noapte, fiecare dintre arici se intorcea sa doarma sub bradul lui.

Trebuie sa stiti, ca in padure pe timpul noptii era foarte umed si frig. In fiecare seara se lasa o ceata groasa care imbraca iarba, tufele si copacii in alb.

Aricii adunau frunze ca sa le fie mai cald in adapost. Insa asta nu-i ajuta, iar pe timpul noptii tremurau de frig.
Dis de dimineata, aricii ieseau sa se incalzeasca la razele soarelui pe care-l asteptau atat de mult.

Intr-o dimineata, a trecut pe langa ei un iepuras si i-a vazut cum tremurau de frig.

“Ce se intampla cu voi” ? a intrebat iepurasul.
“Noi inghetam in noptile reci”, noi, aricii tremuram de frig.

“Dar noi iepurasii, nu inghetam deloc de frig”, a spus iepurasul cel micut si vesel. “Cu totii ne strangem in scorbura cea mare a noastra, ne lipim unul de celalalt, iar blanitele noastre se transforma intr-o singura patura mare de blana. Noua ne este foarte cald si bine !”

Iepurasul si-a continuat drumul lasand in urma aricii confuzi.
“Dar fiecare dintre noi are propriul sau copac”, a spus unul dintre arici.
“Si fiecare are sub copacul lui, propriul pat si propria lui rezerva de fructe de padure si ciuperci”, a spus al doilea arici.
Aricii s-au uitat unul la altul si fiecare s-a indreptat spre treaba lui.
Spre seara, cerul s-a intunecat si s-a acoperit de nori. A inceput sa bata un vant puternic si sa ploua. S-a facut foarte frig. Aricii, au fugit fiecare sub copacul lui, dar ploaia era atat de puternica, incat trecea prin frunzarisul des al copacilor. Noaptea s-a facut atat de frig, incat saracii arici au inghetat.
Deodata, unul dintre ei si-a amintit cuvintele iepurasului.
“Poate intr-adevar ar trebui sa ma duc la vecin, impreuna ne va fi mai cald “, s-a gandit ariciul, si si-a scos nasucul de sub copacul lui.
Padurea era intunecata si furtuna s-a dezlantuit. Ariciul si-a infruntat teama si a alergat la vecinul lui.

“Ce bine ca ai venit!” a spus vecinul. “Si eu am vrut sa fug pana la tine. Hai sa incercam sa ne apropiem unul de altul, cum fac iepurasii si sa ne acoperim cu frunze. Poate asa ne va fi mai cald.”
Aricii au incercat sa se imbratiseze.
AU !!! – A tipat unul.
Ai !!! – A strigat celalalt.
“Tu ma intepi cu tepii tai !!!” Au strigat impreuna si s-au uitat unul la altul jigniti.
Insa atunci a tunat tunetul si a luminat fulgerul, si de frica aricii si-au aplecat tepii si s-au imbratisat puternic. Au intrat sub radacinile copacului, au intrat repede, repede sub frunze si deodata…au simtit cum caldura se raspandeste in corpul lor.
“Ouau !!!”, s-a mirat unul dintre arici.
“Incredibil !!!”, a spus celalalt .
“Tot ceea ce trebuia sa facem , era doar sa ne indoim tepii !” au strigat amandoi intr-un singur glas.
Aricii incalziti si fericiti au adormit in ropotul picaturilor de ploaie.

A doua zi dimineata, au sapat amandoi o vizuina mare sub un brad frumos. Apoi au adus iarba si frunze si si-au pregatit un pat mare si moale pentru amandoi.
Pe urma au mai sapat o vizuina mai mica, pentru fructele de padure si ciupercile lor.
Impreuna le era placut si bine.

Iar cand l-au intalnit pe iepurasul cel micut, nu au uitat sa-i multumeasca pentru sfatul cel bun pe care l-a dat.

Zvonul despre cei doi arici care locuiesc impreuna ca prietenii, s-a raspandit in toata padurea. Alti arici, care pana atunci locuiau separati, au inceput sa vina la ei. Aricii nostri ii invatau pe ceilalti cum sa-si indoaie tepii iar familia aricilor s-a marit pana a devenit un grup mare.

Sub bradul cel mare si batran, toti aricii au sapat o vizuina mare. Ziua adunau multe fructe si ciuperci pentru familia lor cea mare, iar noaptea adormeau fericiti simtind caldura si grija unuia pentru celalalt.

Cand a venit iarna, lor nu le-a mai fost frig. Si-au petrecut impreuna toata iarna in caldura si belsug si cel mai important – in grija si dragoste reciproca.
Ei stateau impreuna si se gandeau doar unul la celalalt. Si toate animalele padurii puteau simti caldura lor, caldura dragostei, binele si prietenia.
* * * * * *

Odata, in “Tara Opusului”, locuia un om, care avea o fantana. Cea mai mare dorinta a lui era de a da ceva de baut din fantana lui, la orice persoana care trecea pe acolo. Intr-o dimineata, proprietarul fantanii a vazut un calator, si i-a spus:
- Vad ca esti foarte obosit si toropit de caldura. Esti binevenit sa-ti potolesti setea din fantana mea.
Calatorul a raspuns:
- Sunt foarte insetat, intr-adevar, dar nu am timp acum. Am facut toate aceste linguri de lemn si trebuie sa gasesc pe cineva sa i le dau. Te rog, ajuta-ma sa gasesc pe cineva care are nevoie de lingurile mele de lemn, si apoi, voi bea apa din fantana ta.
Auzind toate aceste cuvinte, proprietarul fantanii a fugit la un restaurant din apropiere, unde, era sigur ca s-ar putea folosi o multime de linguri de lemn. In acel moment, proprietarul restaurantului era, ca de obicei in bucatarie, gatind una din excelentele lui meniuri. Voia sa fie gata mancarea, inainte ca primul oaspete sa fi sosit.
- Voi lua aceste linguri de lemn”, a spus bucatarul, proprietarului fantanii. Dar mai intai trebuie sa gasim o multime de oameni pe care sa-i servesc , pentru ca am pregatit o multime de mancaruri delicioase . Proprietarul fantanii a fugit imediat la un santier. Acolo a vazut o multime de oameni harnici, cu o enorma pofta de mancare.
- Munca voastra e atat de grea! le-a spus tuturor lucratorilor. Sigur, trebuie sa va fie foarte foame! Exista un mare restaurant in apropiere, unde puteti manca; Bucatarul a pregatit o multime de mancaruri delicioase.
- Da, ne e cam foame, dar mai avem inca suficienta putere de a lucra. Doresti sa-ti sapam inca o fantana?” au intrebat lucratorii.
Proprietarul fantanii acepta oferta muncitorilor de a-i construi o noua fantana, gandind ca i-ar folosi sa aiba mai multa apa potabila, ajutand astfel pe si mai multi trecatori.
Bucatarul fu de acord sa ia de la turisti lingurile de lemn, iar muncitorii acceptara sa manance la restaurantul bucatarului. Cand a auzit calatorul despre toate acestea, a acceptat sa bea ceva apa de la fantanar. Si astfel toată lumea traia atat de calma si in pace, in Tara “Opusului”.
Pana intr-o zi, cand un om invatat a venit in tara. Statea si gandea si nu-i venea sa-si creada ochilor.
Fantanarul a vrut sa-i dea niste apa, bucatarul a vrut sa-i dea ceva de mancare, muncitorii au vrut sa-i construiasca o casa, si multi turisti i-au oferit multe alte lucruri, cum ar fi linguri de lemn si alte obiecte, dar el i-a refuzat pe toti, pentru ca n-avea nimic de dat in schimb.
- Eu nu iau nimic de la oamenii buni, pana cand voi gasi o cale de a face viaţa mai usoara, a spus omul invatat. A stat, s-a gandit si s-a gandit …. si, in final, a gasit raspunsul. A decis sa inventeze bani. In loc de a lua unul de la altul, toata lumea va fi platita in monede de aur!
Deci, proprietarul fantanii va plati pe cei care au baut din fantana, si in scopul de a castiga bani, el va trebui sa roage muncitorii sa construiasca ceva pentru el. Muncitorii vor primi bani, atunci cand mananca la restaurant, bucatarul va lua ceva de la calatori si acestia il vor plati pentru asta.
Este posibil sa schimbam ordinea de curs, pentru ca principalul lucru este ca toata lumea, atunci cand primeste un castig – sa plateasca, altfel, nu ar fi in masura sa ofere si altora. Si, daca cineva plateste bani numai pentru a da, fara a lua nimic pentru sine, atunci el va fi adus in fata instantei si va fi judecat.

Deci, ei au hotarat sa caute un judecator si atunci cand l-au gasit, au vazut ca acesta era slab de foame, pentru ca nu avea nici o munca. Era sarac, pentru ca nu a avut ce manca in acele timpuri cand nu avea pe nimeni de judecat.
Dintr-odata, invatatuluiui i-a venit o idee stralucita. El a inteles foarte bine natura oamenilor care traiau in Tara “Opusului”. Acestia voiau doar sa dea…
Locuitorii din Tara de “Opusul” au fost inspirati de cuvintele invatatului: Deci, de atunci, nimeni nu ar avea grija numai de el insusi, in schimb toata lumea ar fi in masura sa ofere mult mai mult pentru nevoile celorlalti.
Asta a hotarat omul cel destept si a infiintat prima banca din Tara “Opusului”. Ţara “Opusului” a devenit o tara la fel ca toate celelalte tari din lume, acum ele au banci si institutii, impreuna cu fabrici, scoli , spitale, magazine, manageri, functionari, ingineri si profesori.
Exista doar o singura diferenţa intre Tara “Opusul” si toate celelalte tari: in Tara “Opusul” toti oamenii incearca sa ia mult mai putin pentru ei insisi, si sa dea mult mai mult pentru altii. Aceasta se datoreaza faptului ca in Tara “Opusul” toata lumea iubeste pe toata lumea si, prin urmare, toata lumea este fericita.
* * * * * *

Intr-o indepartata tara magica, era o scoala pentru magicieni. Ca orice alta scoala, avea elevi si profesori, teme si vacante. Si, la sfarsitul anului, magicienii incepatori demonstrau ce au invatat.
Printre alti elevi din aceasta scoala, era un baiat pe nume Arthur, Copacelul verde. Prietenii lui i-au dat aceasta porecla, dupa o zi de scoala; el si-a transformat accidental parul intr-un copacel verde iar apoi, pentru multa vreme, nu a reusit sa isi recapete infatisarea anterioara.

Arthur a participat la o reprezentatie anuala de magie impreuna cu alti elevi. Si stiti ce truc a pregatit? Nu, nu a fost un pat zburator sau o bagheta luuunga de bomboane. Arthur a inventat un covor fermecat. Tot ce trebuia sa faci era sa stai pe acest covor, sa sari in sus de doua ori pe piciorul stang si sa spui “Cik-Ciak” si imediat una dintre dorinte iti era indeplinita. Totusi, de vreme ce Arthur era inca un novice si nu poseda inca o putere magica reala, magia lui nu dura decat un minut.
Pentru a-si testa noua inventie, Arthur a decis sa mearga la o gradinita din vecinatate. Acolo el invita copiii sa stea pe covor si sa le indeplinesca dorintele. Toti copiii au navalit pe covorul magic, dar micutul Nick ajunse primul. El era cel mai scund copil din clasa. Chiar si fetele erau mai inalte decat el. Nick a stat pe covor, a sarit de doua ori in sus pe piciorul stang, a rostit cuvintele magice, “Cik-Ciak,” si a tipat in gura mare,

“ Vreau sa fiu mare, mai mare decat toti!”
Imediat Nick a inceput sa creasca. Copiii il priveau cu gura cascata de uimire. Mai intai el s-a facut mai inalt decat oricare din clasa, apoi mai inalt decat Arthur, apoi mai inalt decat profesorul lui, iar apoi capul i-a ajuns la tavan. Totusi, el nu a luat in considerare si hainele lui, cand si-a spus dorinta, iar hainele erau inca foarte mici.

Pantalonii i s-au rupt, tricoul i-a cazut si chiar curelele de la sandale s-au rupt si au zburat in directii diferite. Fetele au inceput sa chicoteasca. Baietii se prapadeau de ras. Chiar si profesorul, nu s-a putut abtine sa nu rada vazand aceasta. Totusi, timpul magiei a expirat si Nick ajunse iar la inaltimea lui anterioara. Arthur a trebuit sa foloseasca o vraja speciala pentru a reface hainele lui rupte.

Urmatoarea care trebuia sa paseasca pe covor fu Jessica. Doua sarituri pe piciorul stang, “Cik-Ciak!” si… fata ingheta. Dintr-odata fura atat de multe dorinte care ii veneau in cap. “ O papusa! Nu, un baton de ciocolata! Poate o masina de jucarie? Nu, asta-i pentru baieti. O rochie noua! Nu, mama imi va cumpara rochia aceea oricum si aceasta va disparea intr-un minut. Ce altceva as putea alege?”
Apoi, privirea ei cazu pe un raft plin de animale impaiate si si-a amintit cum si-a imaginat ca toate aceste animale sunt vii. Aceasta amintire a alungat toate celelalte dorinte, iar covorul fermecat incepu sa aduca la viata animalele una cate una. Camera s-a umplut de sunete de falfait de aripi si de pasari care tipau cand zburau prin aer, lovind cu ciocul ferestrele inchise. Pisicile care au prins viata mieunau si sareau in sus sa prinda pasarile. Caini mici si mari fugeau ca sa prinda pisicile, latrand zgomotos, iar puii de urs se rostogoleau pe podea, incercand sa se doboare unul pe celalalt. In timp ce copiii s-au strans in jurul profesorului cuprinsi de frica, Arthur s-a repezit si a deschis fereastra. Pasarile au zburat pe geam, afara; pisicile au sarit dupa pasari; cainii au fugit dupa pisici; iar puii de urs s-au rostogolit in strada, mormaind de placere. Intr-un minut, toate animalele s-au transformat iar in jucarii si mult timp dupa aceasta, copiii puteau sa gaseasca animalele lor impaiate, pe strada.

Cateva minute au trecut pana cand, cineva sa indrazneasca sa se urce pe covor. Apoi dintr-odata, un baiat pe nume Alex a avut o idee. Si-a amintit de prietenul sau Pete, care avusese o durere de dinti teribila, chiar de dimineata. Pete n-a putut sa manance nici marul pe care el i l-a adus de acasa. Alex pasi in fata si statu pe covor. Doua sarituri pe piciorul stang, “Cik-Ciak! Vreau ca durerea de dinti a lui Pete sa dispara,” spuse el.
Intr-o clipita toti auzira rasul lui Pete. “ Multumesc, Alex!” spuse el.“ Sa impartim marul intre noi.”
Apoi, mai mult spre usurarea profesorului, copiii au fost chemati la cantina, iar jocul cu magia lua sfarsit. Arthur, Copacelul verde, isi rula inventia si-i urma pe copii. El stia ca durerea de dinti a lui Pete va reveni intr-un minut si ca va trebui sa gaseasca o cale sa o inlature. Dar, se insela! Mai mult, spre surprinderea lui Arthur, Pete continua sa manance, sa rada si sa isi scrasneasca dintii zgomotos pentru a-si amuza prietenii.
Arthur petrecu mult timp reflectand la acest miracol. De ce nu disparuse magia intr-un minut? Arthur crease acel covor, asa incat stia cu siguranta cat timp trebuia sa dureze magia. Neputand sa gaseasca motivul, el decise sa il intrebe pe profesor.

Profesorul batran si intelept asculta atent povestea lui Arthur, apoi rase din toata inima. Il batu tandru cu palma pe frunte pe Arthur si rosti cuvintele care ii vor ramane mereu in minte.
“ Tine minte, micul meu prieten,” spuse el, “Magia care e facuta pentru altii NICIODATA nu se termina.”
* * * * * *
Desene: Giya Basiliya

O poveste despre cultivarea Pomului Vietii

Un tanar copacel creste langa bloc, in dreptul casei noastre. Cand ma uit la el, ii spun: “Ar trebui sa cresti inalt si puternic, asa ca toata lumea din blocul noastru sa se poata bucura de umbra ta.”
In fiecare zi, iau o galeata si-o umplu cu apa, apoi o duc afara si ud pamantul din jurul pomisorului. Intr-o zi, in timp ce udam pomisorul, un tanar a venit la mine.
“Ce faci?” A intrebat el.
I-am explicat ca eu ajut pomisorul sa creasca.
“Dar nu uzi copacul, ci pamantul,” a exclamat baiatul surprins. “Daca vrei ca pomul sa bea, atunci ar trebui sa torni apa direct pe el!”
“Ca sa-l fac sa creasca, trebuie sa pun apa la radacinile pomului”, am raspuns.
“Dar nu poti sa vezi chiar si radacinile!”
“Asta-i adevarat – radacinile sunt ascunse in pamant, dar stiu ca sunt acolo. Am turnat apa in pamant, astfel incat apa poate ajunge la radacini. Daca ii hranim radacinile, copacul nostru va create mare si puternic, si atunci toata lumea din blocul nostru se va putea bucura de umbra sa. ”
Baiatul nu parea convins:
“Dar de unde stii ca sunt radacini in pamant? Nu poti nici macar sa le vezi, dar daca ceea ce spui este adevarat, atunci ele sunt cea mai importanta parte din copac! ”
“Exista carti de inţelepciune care ne vorbesc despre asta”, am raspuns.
Baiatul a plecat meditand la aceste noi informatii, iar mie, mi-a venit in minte o idee interesanta:
“Ce-ar fi daca si eu sunt la fel? Ce se intampla daca cel mai important lucru in viata mea este ascuns de mine, la fel ca radacinile acestui copac? ”
Ajuns acasa, m-am dus direct la bunicul meu. El a ascultat ideile mele si a zambit:
“Ai dreptate. La inceput, noi nu vedem sau nu simtim cel mai important lucru din viata noastra. Dar exista invatati care ne spun despre asta. Sunt numiti Kabbalisti, si in cartile lor, ei explica cum trebuie sa hranim radacinile vieţii noastre, astfel incat sa putem creste in mod corespunzator. ”
M-am gandit la ce a spus el, apoi am facut un desen si i l-am daruit bunicului.
* * * * * *

Un iepuras, s-a trezit dis de dimineata si si-a itit capul prin scorbura sa. Era o zi senina, minunata. El asculta trilurile ciripite de pasari si freamatul vantului prin copaci.
-Trebuie sa gasesc ceva special de facut intr-o zi minunata ca asta, gandi el.

Deci, s-a strecurat afara din scorbura si a cercatat imprejurimile. Nu gasi nimic interesant, dar chiar cand era pe punctul de a se reintoarce in casuta sa, el observa deodata o cutie mare, frumoasa, legata cu o panglica rosie. Avea si un biletel: “Pen-tru mi-cul ie-pu-ras”, silabisi el, rar.
-Ura! Striga el… Dar ziua mea a fost acum cateva luni. Asta inseamna ca cineva mi-a dat un cadou, fara absolut nici un motiv.
Micul iepuras se emotiona foarte tare. Dezlega panglica rosie si deschise cutia. Erau acolo inauntru, o multime de lucruri interesante.
-Multumesc! spuse iepurasul. El stia ca trebuie sa spui ”Multumesc frumos”, ori de cate ori primesti un cadou.
Dar de data asta el nu stia nici de unde si nici cine i-a trimis cadoul, si cui trebuie sa multumeasca, asa ca a zis “mulţumesc”, asa, la nimeni, anume. Asa a crezut micul iepuras ca trebuie sa faca si a decis sa-l gaseasca pe acela care sa-l asculte cand ii va spune “mulţumesc”.
-Asta am eu de facut azi ! isi zise micul iepuras.
A renuntat, chiar, sa mai caute prin cutie. A mancat repede micul dejun si a pornit indata in cautare. Nu ajunsese prea departe, cand vazu un arici.

- Buna, ariciule!, a spus vesel, iepurasul.
- Buna ziua, i-a raspuns ariciul cu tristete.
- De ce esti asa de trist? A intrebat iepurasul.
- Am gasit o mulţime de ciuperci, dar nu pot ajunge cu acele mele pana la ele, ca sa le pot duce acasa, a raspuns ariciul.
- Nu fi trist, ariciule. Spune-mi, ai idee cine mi-a trimis un cadou?
-Nu, nu ştiu, a raspuns ariciul.
- Asa deci, la revedere atunci – si sa nu fii trist si adauga scurt si in graba, un “off”. Era hotarat sa afle ce fel de suflet are acela care i-a dat lui cadoul.
Zdup-Zdup – mergea iepurasul pe drumul sau, cand deodata vazu inaintea sa o maimutica. Ea repara ceva la o bicicleta si se uita la roata.

- Buna, maimutico! Ce faci? A intrebat iepusarul.
- Tu ce crezi ca fac? raspunse maimutica. Vezi bicicleta aceasta?
- Da, am vazut bicicleta, zise iepurasul. De ce te uiţi la roata?
- Pentru ca s-au dezumflat pneurile, a raspuns furioasa maimutica. Ce trebuie sa fac? Cum voi termina plimbarea mea cu bicicleta? a intrebat ea , uitandu-se la iepuras.
- Hmm, nu te pot ajuta cu nimic, a spus iepurasul, privind la pana de cauciuc. Hei, poate stii cine mi-a trimis un cadou?

- Nu, eu nu. Intreaba bufnita. Ea stie tot! a raspuns maimutica privind din nou la cauciucul dezumflat.
De indats ce auzi acestea, iepurasul o zbughi din loc, pentru a gasi bufnita.
- Buna, Bufnito! striga el, fericit, la o bufnita mare, care dormea intr-un copac.
- Cine-i asta? Raspunse Bufnita. Eu nu pot vedea nimic!
- Sunt eu, iepurasul!
- Oh, Iepurasule, nu pot sa te vad, pentru ca ziua, lumina stralucitoare a soarelui ma orbeste. Daca vrei sa te vad, intoarce-te diseara.
- Nu trebuie sa ma vezi, zise ipurasul. Am nevoie de tine sa-mi spui doar, cine mi-a dat un cadou. Maimutica a spus ca tu ar trebui sa stii.
- Ce zice maimuta ca stiu? Nu am nici o idee cine ti-a dat cadoul! Exista o multime de alte lucruri pe care le stiu, dar din moment ce nu ai alte intrebari, ma duc inapoi sa ma culc.
Iepurasul s-a intors acasa trist. Apoi, si-a amintit de faptul ca nu a terminat de cautat in toate lucrurile din cutie si a decis sa vada ce mai era inauntru.
Cand a deschis cutia, a gasit un cos, o pompa, si o pereche de ochelari de soare.

- Ouau! Aceste lucruri il vor ajuta pe Arici, pe Maimutica si pe Bufnita! a exclamat iepurasul. Ei au nevoie de ele mai mult decat mine. Voi darui cadourile mele celor care au mai multa nevoie de ele!
- Ariciule, uita-te! Ti-am adus un cos! Acum poti duce acasa toate ciupercile pe care le-ai gasit, a strigat iepurasul cu bucurie, ajutand ariciului sa puna toate ciupercile in cos.
- Multumesc! striga ariciul fericit si pleca acasa cu un cos plin de ciuperci.
Iepurasul facu un salt rapid si se indrepta sa ajute Maimutica.

Nu dupa mult timp fu langa ea. Maimutica statea inca in drum si privea la pana de cauciuc de la bicicleta.
- Maimutico, iata pompa! Acum vei putea umfla roata cu aer si iti vei termina plimbarea cu bicicleta, i-a spus iepurasul.
- E minunat! Iti mulţumesc! spuse maimutica, cu bucurie si incepu sa pompeze aer in roata.
Acum micului iepuras ii mai ramasese un singur loc unde trebuia sa mearga, asa ca a plecat sa vada Bufnita.
-Bufnito! Bufnito! Striga iepurasul.
Sunt eu, iepurasul!

- Iepurasule, te-ai intors?! E totul in regula?
- Da, totul este minunat! Ti-am adus ochelari de soare, astfel o sa ma poti vedea pe mine si orice altceva in jurul tau, a raspuns iepurasul fericit si puse ochelarii pe nasul bufnitei.
- Multumesc! a spus Bufnita. Acum pot sa te vad!
- Stii Bufnito, niciodata nu as fi putut afla cine mi-a dat aceasta cutie. Dar el trebuie sa fie cu adevarat minunat daca ne daruieste fara sa stim cine ne-a dat. Eu chiar vreau sa fiu la fel de bun ca si el! La asta ma gandesc eu, ca si altii ar trebui sa beneficieze de cadourile lui.
Micul iepuras topaia de bucurie:
-Voi gasi cu siguranta acest prieten minunat! a spus el hotarat. Si cu aceste cuvinte, Micul Iepuras se intoarse acasa cu cutia goala – fericit ca niciodata!
* * * * * *

Peter se juca la computer cand a auzit-o pe mama sa chemandu-l la bucatarie. “Vino sa-ti mananci supa, fiule”, spuse ea.
“Nu acea supa, iar!”, se gandi baiatul. “M-am saturat de ea! De ce trebuie sa fac ce nu-mi place? Imi doresc sa existe un buton la computer care sa faca supa gustoasa.”
Dintr-o data, peretii camerei au inceput sa se evapore si imediat s-a trezit intr-o temnita semi-intunecoasa.
“Buna,Peter!” auzi el. O persoana ciudata, cu barba lunga statea alaturi.
“Acest loc, pe care il vezi in fata ta, este locul in care este produsa si pastrata toata iubirea, de la toti oamenii din lume. Noi, gnomii, creem aici iubirea, in magazinele noastre si o pastram in zona de depozitare. Nimeni, in afara noastra, nu stie de unde vine iubirea si unde poate fi gasita.”
Baiatul a fost atat de zguduit de ceea ce tocmai s-a intamplat, ca abia a putut vorbi.
“Iubire,spui? Iubire pentru ce ?”intreba, dupa ce ii reveni respiratia.
“Iubire pentru absolut orice,”raspunse gnomul.”Chiar si iubirea ta pentru jocurile pe computer vine de la noi!”
“Imposibil!”, obiecta baiatul.
“Spune-mi, atunci, de ce simti uneori dorinta sa te joci si alteori, nu? De ce intr-o zi iubesti un lucru, iar in alta zi, pe altul? Raspunsul este simplu:noi, gnomii, controlam toate acestea.”, explica omuletul, cu calm.
“Dar asta nu-i corect!”, exclama Peter.
“De ce nu? Noi avem grija de acest sentiment si il pazim zi si noapte. Nimeni nu il poate fura sau distruge. Si, o data in viata, toata lumea ajunge aici si primeste sansa de a decide destinul iubirii lor. Azi, este randul tau.”
Cum gnomul il conduse pe baiat spre adancul temnitei, Peter observa frumoasele vitrine din lemn ce erau asezate de-a lungul peretilor.
“Priveste, aici este locul in care este depozitata toata iubirea ta,” spuse elful si se opri in fata uneia dintre vitrine. Deschise usa si lua in mana un vas mic, facut din sticla intunecata.
“Vezi, acest vas are numele tau intreg pe el. Ia-l, dar, te rog, fii atent.”
“Si ce urmeaza acum?”, intreba baiatul.
“Acum vine partea cea mai importanta. Acolo, dupa colt, este un vas foarte special. Continutul sau este potrivit pentru oricine, dar, din pacate, este aproape gol. Oricine poate adauga iubirea sa in acest vas, insa cu greu face asta vreunul. Trebuie sa decizi ce faci cu vasul tau: il pui inapoi in vitrina, sau oferi continutul lui celorlalti.”
“Dar,ce ar trebui sa daruiesc? Ce va mai ramane prntru mine, atunci?” , intreba Peter, intorcandu-se catre gnom. Oricum, nu auzi raspunsul la intrebarea lui, pentru ca gnomul disparu dintr-o data.

“Ce sa fac?” , se intreba Peter. “ Ar trebui sa daruiesc si sa raman fara niciun pic de iubire pentru fotbal…inghetata. ..carti.. .?! Poate ca sunt oameni in lume care nu iubesc nimic? Poate ca ei nu iubesc nici macar jocurile pe computer? Ce nefericiti trebuie sa fie!!!”, se gandi baiatul.
Si, dintr-o data, si-a dat seama! Daca te gandesti, obiectele nu conteaza deloc. Cel mai important lucru este iubirea. Era clar: trebuia sa-si imparta iubirea cu ceilalti!
“Ai absoluta dreptate, copile!”,spuse vocea gnomului, de la departare si Peter se trezi iar in camera sa.
“Ti se raceste supa, fiule”, spuse mama.
Peter se grabi spre bucataria plina de aroma ce se ridica dintr-o farfurie alba de pe masa. Inghiti cu grija o lingura din lichidul cald. Dintr-o data, in loc de gustul obisnuit al supei care nu-i placea, a simtit ceva indescriptibil si minunat. El a simtit din ce era, de fapt, facuta supa: din iubirea calda si tandra a mamei sale.
Artist: M.Gonopolskly
* * * * * *

De Yael Sofer

Departe, peste mari si tari, traia un rege si o regina, care aveau o singura fiica. Numele ei era Bujor – Printesa Bujor. Avea ochii albastri si cel mai frumos par rosu, plin de bucle. Oamenii din tara ii iubeau foarte mult pe rege si regina, si mai ales, o iubeau pe Printesa Bujor.

Intr-o zi, Bujor s-a inbolnavit de o boala misterioasa. Regele si regina au chemat imediat la palat doctorul care i-a prescris: “Un mic tratament, cimbru si usturoi, amestecat cu miere, mustar, calendula si coaja de ceapa; gatite cu hrisca si flori de sofran – de trei ori pe zi.”

Acest remediu incercat de medic, nu a ajutat. Deci, regele si regina au chemat toti doctorii si vrajitorii din regat sa dea o reteta pentru vindecarea Printesei Bujor. Unul a recomandat “dusuri reci!”. Al doilea a spus: “Numai legume si fructe”.
Si al treilea a anuntat: “Doar terci de ovaz si dusuri fierbinti si sa stea in cap o data pe zi.”
Dar nici unul dintre aceste metode nu a ajutat. Bujor a ramas in continuare, foarte bolnava; era din ce in ce mai slaba, intinsa in pat, iar ochii ei albastri ramaneau mereu inchisi.

Regele a trimis dupa un invatat, despre care auzise ca vindeca boli misterioase si care traia in regatul din apropiere. Invatatul a sosit. El parea foarte serios, cu o barba alba, si purtand o veche servieta neagra. A privit-o pe Bujor si i-a luat pulsul.
“Bujor sufera de tristete”, a declarat el. “Pentru a o face fericita este nevoie de un remediu special. Trebuie sa-i oferim Printesei Bujor, cea mai frumoasa melodie din lume. ”
Apoi, si-a inchis servieta si a plecat.

Imediat, regele si regina au trimis un sol calare, care sa umble in intreaga tara si sa anunte: “Atentie! Atentie! Pintesa Bujor are nevoie de Cea mai frumoasa melodie din lume. Cine va aduce cea mai frumoasa melodie din lume, o va primi pe Printesa, de sotie!”

In aceeasi zi, au venit din intreg regatul,multi muzicieni cu diferite instrumente si s-au prezentat la palat in fata comisiei de judecata.
“Sa fie liniste perfecta in curtea palatului si peste tot in regat, ca Bujor sa auda melodia”, au spus regele si regina.
“Vom merge in varful picioarelor”, au spus servitorii. “Vom folosi limbajul semnelor pentru a spune oamenilor ceea ce avem de vanzare”, au semnalat comercianţii la piata.
“Vom vorbi in soapta si nu ne vom certa”, si-au spus copiii, incetisor, unii altora.

In ziua urmatoare, portile palatului au fost deschise si servitorii au condus, la un moment dat, cu atentie, muzicienii, spre camera lui Bujor.
Primul a intrat un violonist cu o vioara in mana. “Eu voi vindeca pe Bujor cu o melodie pentru vioara, pentru ca este cel mai nobil instrument dintre toate instrumentele muzicale”, a anunţat violonistul. El si-a luat arcusul si a interpretat o melodie frumoasa, pe corzile viorii. Bujor a ramas nemiscata in pat.

“Tu nu ai avut succes, domnule Fiddler, domnule scripcar”, a spus medicul palatului, iar violonistul a plecat dezamagit.
Imediat dupa el, a intrat in camera un flautist. “Eu voi vindeca pe Bujor, pentru ca sunetul de flaut este la fel de clar si de proaspat, ca aerul de munte”, a explicat el. A cantat o melodie la flaut, sunetele zburau afara, pe fereastra, in curte si toata lumea din palat asculta cu respiratia oprita, dulcea melodie. Dar Bujor continua sa ramana culcata.
“Flautul nu ajuta!” A anuntat medicul, si din pacate, flautistul a revenit la comisia de judecata.

Apoi, patru servitori au adus in camera un pian si in urma lui a intrat pianistul. “Eu o voi vindeca pe Bujor”, a anunţat el, cu incredere “, pentru ca melodia mea este cea mai interesanta.” El a cantat pe clape albe si negre, cu atata sensibilitate, ca sunetele zburau afara, pe fereastra, ajungeau in curte, si in strada. Intr-adevar, toti locuitorii regatului erau foarte incantati.
Dar, regina care sedea alaturi de Printesa, a spus: “Trebuie sa va opriti pentru ca observ ca Bujor plange!”
Pianistul a plecat repede, cu toti cei patru servitori si pianul.

Deodata, un tanar inalt, a intrat in camera, imbracat intr-o haina neagra, tare interesanta. Dar mai ciudat a fost ca avea mainile goale; nu tinea in ele nici un instrument.
“Cine esti tu?” A intrebat regele
“Sunt un dirijor, Excelenta. Si stiu ce melodie o va vindeca pe Printesa, a raspuns acesta zambind, regelui.
“Dar ce folosesti tu ca sa interpretezi muzica”, a intrebat regele.

“Daca vrei sa ma lasi sa ies afara din sala pentru un moment, voi reveni cu cea mai frumoasa melodie din lume,” a raspuns dirijorul. Regele, care acceptase deja oricare dintre celelalte solutii, i-a permis sa iasa . “Bine, du-te si intoarce-te repede, pentru ca se pare ca starea lui Bujor devine tot mai rea.”
Dupa nici un minut, dirijorul se intoarse. Au venit cu el violonistul, flautistul, pianistul si pianul. Toata lumea statea inmarmurita. “Acestia sunt muzicienii pe care i-ai adus?” a strigat regele. Acum, regele isi pierduse rabdarea si medicul facu repede semn dirijorului sa plece.
“Doar o clipa”, a spus dirijorul. “Stiu ce s-a intamplat in camera asta si de aceea sunt aici. Inaltimea Voastra, trebuie sa o salvam pe Printesa Bujor!”. Deodata, regina a spus: “Lasa-l sa incerce”. Si regele fu de acord.

Tanarul dirijor i-a reunit pe muzicieni, a soptit ceva si a asteptat. Cand s-a facut liniste absoluta in regat, dirijorul a ridicat mainile si toti muzicienii au inceput sa cante impreuna o melodie clara si frumoasa; moale si cursiva, puternica si emotionanta, o melodie care avea si transmitea de toate – o melodie care era aproape perfecta . Dirijorul continua sa le faca diferite semne cu mainile, sa dirijeze si toti muzicienii il urmau. Pana cand, un nou si minunat sunet se auzi: “La la la la la …” Bujor deschise ochii, se ridica brusc si incepu sa cante impreuna cu ei. In acel moment, s-a auzit cea mai frumoasa melodie din lume!

Invatatul din tara vecina avusese dreptate – intr-adevar, printesa Bujor era
vindecata.
Regele si regina l-au invitat pe tanarul dirijor sa traiasca in palat,
iar pe muzicieni i-au angajat permanent in orchestra Regelui.

Intr-o zi, Bujor i-a soptit mamei sale: “Cu toate ca el poarta o haina ciudata,
dirijorul este intelept, frumos si foarte talentat; as vrea sa ma marit cu el…”

Asa ca, dupa sapte zile, o nunta mare s-a facut la Palat si toti locuitorii din
Regat au fost invitati!.

“Exista ceva, ce nu inteleg”, a spus regele dirijorului.”
“Care a fost secretul pe care l-ai soptit la urechile
muzicienilor, in ziua cand Bujor s-a vindecat? “

Dirijorul a zambit: “Secretul e foarte simplu” a spus el.

“Le-am spus ca, in loc sa cante separat, sa cantam, toti, impreuna,
in armonie….ca un singur OM.
* * * * * *

Departe-departe, intr-o tara cu munti, locuiau unul langa celalalt un lac si un paraias. Lacul se afla la poalele muntelui, iar paraiasul, putin mai sus, chiar pe munte. Lacul era foarte mandru de sine.
- Paraiasule, uita-te cat de frumos, mare si curat sunt eu! a spus el.
- Da, a raspuns paraiasul, esti tare frumos. Cred ca ai o multime de prieteni. La urma urmei, esti asa de mare, poti oferi din apa ta, la oricine e insetat. Dar eu sunt mic si nimeni nu ma baga in seama.
- Ha-ha-ha! a ras lacul. De ce mi-as da apa, la altii? In felul asta, as deveni mai mic.

Intr-o zi, o capra de munte se apropie de lac.
- Oh, frumosule lac, m-am ratacit si de mult timp nu am mai baut nimic. Pot sa beau din apa ta?
- Cauta-ti apa in alta parte, i-a raspuns furios, lacul. Si sa nu ma atingi cu copitele tale murdare!
Tare s-a mai intristat biata capra, dar ce era sa faca ? Tocmai dadea sa plece, cand, deodata auzi o voce linistita:
- Hei, vino aici! Eu sunt un paraias pe care nimeni nu-l baga-n seama, dar am destula apa pentru tine. Bea cat vrei.
- Multumesc mult, ca vrei sa ma ajuti, paraiasule! I-a raspuns capra plescaind apa, inviorata.
Altadata a trecut pe acolo in zbor, un stol de randunele.
- O, lacule, suntem tare obosite si mai avem drum lung inainte. Te rugam, lasa-ne sa bem.
- Ba bine ca nu! Raspunse furios, lacul. Aveti praf pe pene si eu nu suport praful. Zburati de aici!

Dar, doar ce au falfait odata din aripi si randunelele au auzit o voce cristalina:
- A, randunele, minunate randunele, zburati spre mine. Eu sunt un paraias pe care nimeni nu-l observa, dar am destula apa pentru toti. Beti cat doriti !
- Iti multumim paraiasule, au spus randunelele, sorbind insetate din apa. Esti un prieten adevarat!

Multe animale au venit si multe pasari, in zbor. Ei cereau ajutor lacului, dar numai paraiasul ii ajuta pe toti.
Dar, intr-o zi fierbinte de vara s-a intamplat ceva neasteptat.
- A-ju-tor, ajutor ! striga un soricel. Se adresa plin de speranta, catre lac, abia mai putand sa respire.
- Lacule, te rugam, ajuta iepurasul. Si-a rupt labuta si nu poate merge. Nu a mai baut demult si are mare nevoie de apa!
- Ce-mi spui tu ? intreba lacul surprins.
- Daca pleoscai afara un pic de apa, aceasta va ajunge la iepuras si va putea sa bea, a raspuns soricelul.
- Asta e o prostie! a spus lacul, alungandu-l pe soricel.

- Soricelule, a strigat paraiasul, pot sa-l ajut eu?
- Esti foarte amabil, dar esti prea mic. Nu ai suficienta apa pentru a ajunge la iepuras, i-a raspuns trist soricelul.
- Stai, m-am gandit la ceva, a exclamat paraiasul. Mama Munte! Mama Munte! tipa el. Dar, muntele dormea profund in acea calda zi de duminica.
- Ajuta-ma si tu, soricelule, il ruga paraiasul si strigara impreuna catre munte:
- Mama Munte !!!
- Ce-i cu galagia asta, micutilor? se trezi Muntele. Ce s-a intamplat ?
- Iepurasul si-a rupt labuta. Are nevoie de apa si eu trebuie sa-l ajut !
- Dar cum, se minuna Muntele, tu esti asa de mic!
- Este zapada pe creste. Se topeste sub razele de soare si se transforma in apa. Da-mi si mie din apa aceea ca sa-l pot ajuta pe iepuras.
- Chiar daca esti mic, vad ca ai o foarte mare dorinta de a-i ajuta pe altii. Voi face asa cum mi-ai cerut, ii raspunse muntele.
Si intr-o clipa toate apele ce veneau din varful muntelui, inainte de a ajunge in lac, incepura sa curga in directia paraiasului. Si inainte ca lacul sa poata scoate un singur sunet, se transforma intr-o mlastina, tot mai uscata. In acelasi timp, paraiasul s-a transformat intr-un fluviu mare si fericit. A ajuns rapid, la iepuras, i-a astamparat setea, i-a spalat rana si a fugit in continuare, in mare, aratandu-se tuturor cu apa sa curata si rece.

- Tu vezi aceasta maretie de apa ? Spun animalele unii la altii. A fost un paraias, dar dorinta de a ajuta pe ceilalti, l-a transformat intr-un desavarsit si maret fluviu… si curge-n valuri.”
* * * * * *

Se grabi spre casa cu aluna. “Priviti!” striga el. “Toata lumea, veniti sa vedeti ce am gasit!”
Prietenul sau cel mai bun Zippy alerga la el primul. “Ai gasit o aluna! Delicios, delicios! Mi-e foarte foame, pot sa o mananc?” intreba el.
“ Nu!” raspunse Sammmy, “ Eu am gasit-o! Si vreu sa mananc aluna eu singur.”
“ Da-i drumul atunci si mananc-o!” spuse Zippy. “Oricum cred ca nu va fi buna!” si topai departandu-se.
Vazand aluna, o alta veverita deveni foarte entuziasmata si ea. : “Ai gasit o comoara!” ii spuse lui Sammy. “Da-mi-o mie si voi avea grija de ea in locul tau.”
“ Nu!” raspunse Sammy tinand aluna strans. “Este comoara mea si o voi pastra!”
“ Foarte bine, pastreaz-o! Dar daca se intampla ceva comorii tale nu veni in fuga la mine pentru ajutor!” spuse el si se intoarse la munca.

In acest timp, o bufnita batrana si inteleapta dintr-un ulm din apropiere asculta in liniste. Cand il vazu pe Sammy tinand aluna atat de strans, se oferi sa ajute. “Probabil ar trebui sa imi dai mie aluna ta ca sa o pot studia“, spuse ea binevoitor.
“De vreme ce esti atat de desteapta, mergi si gaseste-ti singura una!” plesni Sammy.
“Foarte bine, “ spuse batrana bufnita, “ dar nu vei afla nimic despre comoara ta fara ajutorul meu.”
Pana acum, Sammy era convins ca toata lumea voia sa-i ia aluna, asa ca o lua repede spre adapostul sau ca sa o pastreze in siguranta. Dar nu se putea hotari daca sa o manance sau sa o pastreze. Voia intr-adevar sa o pastreze, dar se temea ca cineva ar putea incerca sa i-o fure.
“ Stiu”, gandi el, “voi duce aluna in padure si o voi ingropa undeva unde nimeni sa nu o gaseasca. ”Si asa si facu.
Saptamani intregi Sammy se gandea la aluna sa zi de zi. Dar in fiecare zi, era atat de ocupat sa adune mai multa mancare incat niciodata nu se intorcea la locul unde o ascunsese.
Intr-un final, prietenul sau Zippy il intreba, “Ce s-a intamplat cu aluna ta?”
“Am ingropat-o undeva unde nimeni nu o va gasi”, raspunse Sammy.
Zippy era foarte trist ca prietenul sau nu s-a bucurat de aluna sa. “ Pariez ca are un gust foarte bun,” spuse el.
Apoi, Sammy incepu sa simta o mica vina pentru ca nu a impartit aluna cu prietenul sau. “Sa mergem si sa o gasim impreuna,” spuse el, “o voi imparti cu tine. Apoi vom vedea amandoi cat de buna a fost!”
Dar cand au ajuns la locul unde fusese ingropata aluna, ei nu au gasit aluna. In loc au gasit o planta care crestea. Cei doi prieteni fura foarte dezamagiti. Si se intoarsera acasa tristi, fara aluna.
Batrana bufnita se apropie de ei. “De ce sunteti amandoi asa de tristi?” ii intreba. “Nu ati gasit nimic de mancare azi?” “Mi-am ingropat aluna undeva unde nimeni nu poate sa o gaseasca. Acum vreau sa o impart cu prietenul meu si nu o pot gasi!” spuse Sammy. “Am cercetat locul unde am ingropat-o, dar nu era decat o planta.”
Cand batrana bufnita inteleapta auzi ce spuse mica veverita, zambi. “Te voi ajuta sa-ti gasesti aluna,” spuse.
Batrana bufnita inteleapta merse cu ei inapoi la locul unde fusese ingropata aluna. A inceput sa sape in jurul frunzelor galbene ale plantei. Curand gasi o aluna si-i chema pe cei doi prieteni sa se uite. Amandoi fura foarte bucurosi si incepura sa dezgroape aluna, dar spre surprinderea lor au gasit mai multe alune!

“Se pare ca aluna ta s-a transformat intr-un alun”, spuse batrana bufnita inteleapta.
“Si acum, ce ai de gand sa faci cu toate aceste alune?” intreba.
Sammy se gandi un moment si apoi zambi. “Le voi imparti cu toate veveritele din padure!”
“E un plan foarte bun,” spuse batrana bufnita inteleapta.
Si astfel toate veveritele din padure au impartit bucuroase alunele.
Si Sammy fu cel mai bucuros, deoarece a descoperit ca o aluna este o comoara doar atunci cand o imparti cu prietenii.

Hipopotamul cel micut se simtea singur si plictisit. Maimutica, vazandu-l in aceasta stare ii propune ajutorul si impreuna pleaca sa ii caute un prieten.
Pe drum , gandindu-se la “prieten” si” prietenie”, au descoperit lucruri foarte interesante.

Intr-o zi, statea hipopotamul cel micut in casuta lui – mlastina cenusie din poiana, si-si plangea de mila.
Nu-mi place starea proasta pe care o am! nu-mi place !
Sunt atat de indispus !
Si de ce sa fie altfel ?

Uitati-va la cerul acesta intunecat si plictisitor…uitati-va la apa aceasta mlastinoasa – de culoare gri…iar imprejur totul e sumbru…ma plictisesc atat de mult !

Hipo a oftat, a respirat adanc si a inceput sa se joace jocul cu balonasele. Dar ii ieseau numai balonase mari si gri…si s-a plictisit foarte repede si de acest joc.
M-am saturat ! Eu fac intruna balonase, dar nimeni nu le vede !
Vaaaaaaai ! – se vaita Hipo cel micut si se scufunda adanc in apa, dar starea lui nu se imbunatati.
Ce sa fac ?! Ce sa fac ?! balbaia plangandu-si de mila. Saracutul de mine, nu am noroc…
Timpul trecea si nimic nu se intampla.
Ce plictiseala…..vaaaai…m-am saturat sa stau in mlastina.

Deodata, in spatele lui s-a auzit o muzica, insotita de voci vesele si imediat s-a aratat si fata stralucitoare a unei maimutici.
Salut Hipo! Ce zi minunata, nu-i asa ? – A spus ea.
- Mmmm…mie nu mi se pare asa, a oftat micutul hipopotam. Eu cred ca ziua aceasta este foarte foarte plictisitoare…si ieri a fost o zi plictisitoare…si alaltaieri…si in general eu ma plictisesc foarte tare in mlastina asta. M-am saturat sa stau asa, degeaba, fara sa fac nimic !…
Maimutica a dat din cap in semn de intelegere :
- Eu stiu de ce esti atat de trist!
- De ce ? a intrebat Hipo cel micut.
- Pentru ca esti atat de singur! – a spus maimutica – si de aceea te plictisesti.
- Crezi asta ?!
- Sunt sigura!…tu ai nevoie de un prieten.
- Dar unde pot sa-l gasesc ? a intrebat Hipo cel micut, sunt sigur ca aici in mlastina mea nu este. Si s-a uitat cu indoiala la apa tulbure.
Maimutica s-a scarpinat in cap, – Vino!, impreuna vom cauta un prieten, poate cineva si-a parasit vreun prieten de care nu mai are nevoie….sau poate cineva l-a pierdut .
- L-a pierdut ?! Hipo cel micut s-a cutremurat atat de tare incat iar a inceput sa scoata balonase. Nu se poate ca cineva sa piarda un prieten. Prieten este ceva foarte pretios.
Si au plecat amandoi sa caute un prieten pentru Hipo cel micut, numai ca nici unul dintre ei nu stia cum arata un prieten.
- Cu cine seamana un prieten ? a intrebat Hipo cel micut.
- Nu stiu, a raspuns maimutica.
- Are coada?
- Nu stiu!
- Blana vargata?
- Nu stiu !
- Este tepos sau moale?
- Nu stiu!
- Aspru sau neted ?
- Nu stiu!
Unde se afla acest prieten misterios?
Au mers prin padure, dar nu au intalnit nici o faptura deosebita.
- Am stiut, a spus Hipo cu ingrijorare. Am stiut ca o sa raman singur pe vecie, nu o sa am prieteni niciodata!
- Prostii… spuse maimutica. Noi inca nu am traversat toata poiana. El sigur se afla acolo…undeva…prietenul tau. Sunt sigura ca il vom gasi!
Dar iata, ca au ajuns si la ultimul copac, au cautat in toate tufisurile, in toate gropitele si in toate movilitele…si nu au gasit nici un prieten.
-Nimeni !
S-au asezat dezamagiti pe o stanca.
Vaaaaiiiii !!! ochii hipopotamului cel micut erau plini de lacrimi. Lacrimi mari de hipopotam, care amenintau sa inunde toata grota in care stateau.
- Vaaaaaiii !!!
- Va rog ! nu faceti aici prea multa aparaie ! Locuitorii orasului nu sunt inca pregatiti pentru ploaie, a spus cineva din apropiere.

Hipo cel micut s-a intors surprins si l-a vazut sub un tufis pe bunicul arici. Toti din padure stiau ca este foaaaarte destept.

- Vaaaai, nu o sa am prieteni niciodata! – se vaita Hipo cel micut.

- Nu te-am inteles ! a spus ariciul, doar ai un prieten !

- Chiar ?! Unde este ? A fost atat de emotionat incat a incetat sa planga imediat. – Unde? unde este?

- Langa tine, a spus batranul arici. Iata-l ! si a aratat inspre maimutica. Ea a fost langa tine tot timpul. Ea este prietena ta adevarata.

- Maimutica ?, dar ea nu seamana cu mine deloc ! – a strigat Hipo tulburat si jenat.

- Ea nu este mare ca mine si nici macar nu stie sa faca balonase.
Eu am crezut ca prieten inseamna ceva mare, roz si minunat, ceva iesit din comun ca un balon mare si colorat, ca un cadou mare !

- Desigur ca un prieten este un mare cadou, a aprobat bunicul arici.
Dar el nu arata mereu cum ti-l imaginezi. El nu este un balon. Prietenul este prieten.

Prietenul este cel care se gandeste la tine, te ajuta si vrea sa-ti fie mereu bine.

O floare micuta si curioasa, l-a intrebat pe Tatal-copac, “Unde am fost inainte de a ma fi nascut ?” si…a descoperit o putere care dezvolta toate fiintele din natura.

Iti mai aduci aminte cand ai pus pentru prima oara intrebarea “unde am fost inainte de a ma fi nascut ? “
La mine, asta s-a intamplat intr-o minunata zi de primavara. Totul era inflorit si miresme placute umpleau aerul. Fluturasi colorati si albinute zgomotoase zburau din creanga in creanga si deodata am simtit ca viata e vesnica. Si atunci, brusc, mi-a venit intrebarea:
Unde am fost inainte sa ma nasc ?
Si cine poate sa raspunda mai bine la aceasta intrebare, daca nu Tata-copac pe ale carui ramuri m-am leganat?!
“Tata-copac, unde am fost inainte de a deveni o floare roz ?”, l-am intrebat emotionata.
Tatal-copac a zambit si mi-a raspuns : “ai fost in planul de dezvoltare”.
Aceasta a fost prima oara cand am auzit aceste cuvinte fermecate – “planul de dezvoltare”. Am vrut sa-l intreb pe Tata-copac, mai multe despre asta, dar exact in acel moment, o libelula cu aripioare stralucitoare, a aterizat exact pe mine.

Am fost socata, emotionata si m-am inrosit toata la intalnirea cu aceasta frumoasa libelula. In piciorusele ei purta sandalute de aur, la fel ca Cenusareasa, iar cand a plecat, o sandaluta a ramas la mine.
Am pastrat sandaluta in cutia mea de comori, nici macar lui Tata-copac nu i-am povestit, dar cred ca el stia oricum. Pentru ca din acea zi , Tata-copac a inceput sa-mi dea apa mai multa decat inainte, si frunzele verzi imi pregateau gris dulce, cu mult zahar.
Am mancat si am mancat, pana ce am devenit dintr-o floare frumoasa si roz…. ceva grasut si verde.
“Ce se intampla cu mine ?” l-am intrebat pe Tata-copac.
“Este varsta maturizarii, te coci, te dezvolti. Cu totii trecem prin asta – asta este o parte din planul dezvoltarii.”
“Eu sper foarte mult ca acest plan are un scop final fericit”, i-am spus lui tata. Deoarece a inceput sa-mi fie teama ca voi ramane in forma asta urata toata viata.
Astfel a trecut vara si a venit toamna. Culoarea frunzelor s-a schimbat din verde in galben si rosu, si in cele din urma vantul puternic le-a smuls din copac si am ramas singur. In acea perioada eram deja un fruct copt rosiatic.
Intr-o dimineata, am vazut un copilas care s-a apropiat de creanga pe care stateam. A intins mana si m-a rupt. M-a mancat cu pofta, pana nu a mai ramas din mine nimic, in afara de un sambure micut pe care l-a aruncat pe pamant. Apoi m-a calcat si am intrat adanc, adanc un pamant.
E liniste si intuneric ca-n mormant. Departe de Tata-copac care imi dadea totdeauna apa, departe de frunzele care imi pregateau gris dulce. Eram singur, singurel intr-un loc atat de strain. “Aici sigur nu ma va gasi nici un plan de dezvoltare ” m-am gandit, si de atata tristete am inceput sa ma descompun si sa plang.
Si apoi, atunci cand nu ma mai asteptam la nici un sfarsit fericit, am simtit o noua putere din interiorul meu. O forta care ma impingea sa ma schimb si sa cresc. Mi-am dat seama ca Tata-copac a pus in sambure tot ceea ce imi era necesar si pamantul, de fapt nu era dusmanul meu ci – din contra. Apa ploii trecea pe langa mine si tot ceea ce trebuia, era sa stiu cum sa o iau. Si asta era ca o minune. Eu pur si simplu stiam cum sa fac asta! Pentru ca, chiar si in samburele cel mai micut, cum eram eu, exista o forta de dezvoltare care ii poarta de grija si il împinge inainte.
In final, am devenit un copac cu flori roz, parfumate si stateam, nu departe de pomul din care am venit.

Intr-o zi frumoasa de primavara, am auzit din nou intrebarea : “Tata, unde am fost inainte de a ma fi nascut “ ?
Mi-am intors ramurile ca sa vad cine a pus aceasta intrebare. Am cautat printre flori dar nu am gasit floarea care a intrebat.
De data asta fusese o fetita care sedea la umbra mea, impreuna cu familia ei.
Parintii ei au zambit unul la altul, iar tatal ei i-a povestit secretul despre planul dezvoltarii.
Aceasta era o ocazie pentru mine sa ascult continuarea povestii pe care Tata-copac a inceput sa mi-o povesteasca, atunci cand si eu eram inca o floare micuta si roz.
Tatal fetitei i-a povestit despre puterea care dezvolta toate fiintele – pe mine, pe Tata-copac, pe fetita si pe familia ei, puterea care dezvolta totul cu dragoste si intelepciune.
Iar de data asta nici o libelula nu ma va deranja sa ascult sfarsitul povestii…
* * * * * *

Vara este pe sfarsite si toate florile din gradina doresc sa stie care dintre ele a fost cea mai buna.

Trandafirul cel roz a spus :” Noi suntem cei mai buni, pentru ca am fost primele flori care au inflorit primavara.”

Margareta cea alba a spus : “ O,nu, noi suntem cele mai bune flori,pentru ca noi avem flori frumoase pe tot timpul verii.”

Floarea soarelui cea mare si galbena a spus : ”Nu fiti proaste, noi suntem cele mai bune pentru ca noi inflorim pana toamna.”

Fiecare floare a sustinut ca ea este cea mai buna. Dar atunci cand oamenii au venit sa vada gradina, ele au tacut. Toate florile stateu linistite si se uitau cu mandrie, care dintre oameni va spune ca aceasta este cea mai buna.

Intr-o zi gradinarul a intrat in gradina. Trandafirii cei roz si-au aranjat petalele astfel incat ei sa arate cel mai bine.

Toate margaretele au inceput sa se inalte astfel incat ele sa arate cel mai bine.

Floarea soarelui zambea in lumina soarelui astfel incat ea sa arate cel mai bine.

Toate florile erau sigure ca gradinarul va spune ca ele arata cel mai bine.

Dar gradinarul a zambit si a spus: ”uite-te la toate aceste flori minunate ale mele !”

Gradinarul a inceput sa puna trandafiri roz in cos. Trandafirii au fost siguri ca ei sunt cele mai speciale flori deoarece gradinarul i-a ales pe ei primii. Dar margaretele au ras de trandafiri “ ha ha ha …nu sunteti destul de frumosi pentru a ramane in gradina.”

Inainte ca gradinarul sa puna si cateva margarete in cos, floarea soarelui a inceput sa rada “Ti-am spus ! noi suntem cele mai bune, pentru ca noi suntem singurele flori care vom ramane in gradina! “

In cele din urma gradinarul a pus si floarea soarelui in cos…si din nou florile au inceput sa se lupte intre ele, care este cea mai buna.

Cand a ajuns gradinarul acasa, a inceput sa puna toate florile frumoase intr-o vaza.

Prima data a pus trandafirii roz in vaza, amintindu-si ca trandafirii sunt primele flori care infloresc primavara.

Pe urma a pus margaretele si si-a amintit cat de minunat era sa le vada in fiecare zi cand se plimba in gradina.

La urma a pus floarea soarelui in vas fiind foarte emotionat ca la sfarsitul toamnei avea flori.

A pus vaza pe masa si a spus: “Am un buchet de flori, minunat. Fiecare floare in parte este frumoasa si buna, dar toate impreuna arata perfect !”

Dintr-o data florile si-au dat seama ca tot timpul au fost, fiecare in parte,” cea mai buna”. Dar dupa ce gradinarul a facut din toate impreuna, un buchet, au devenit ceva special .

In final, toate florile au fost fericite.

* * * * * *

Intr-un orasel, departe-departe, se afla o casa mare si veche, cu pereti de piatra si o intrare mare, minunata. Langa aceasta casa era un parc, unde copiilor le placea sa se joace.
Adesea, copiii intrebau,”Mami, cine locuieste in acea casa?”. “Nu locuieste nimeni acolo”, raspundeau mamele lor. “Acea casa este goala.” Si era adevarat. In toate celelalte case se aflau oameni, dar in acea casa nu locuia nimeni. Ferestrele ei erau acoperite bine, usile erau inchise si trecuse foarte multa vreme de cand nimeni nu mai pusese piciorul inauntru, pentru ca aceasta casa parea mult prea sofisticata si neprietenoasa.
In timp ce se plimbau, oamenii se opreau si o priveau uimiti.
“Ce casa ciudata!”, spuneau. “Este atat de mare si pustie…!”
Intre timp, casa era confuza. “Ce tot vor de la mine?”, se intreba. “Stau aici, nu deranjez pe nimeni. Care-i problema lor? Poate ca vopseaua de pe pervazuri s-a cojit? Sau, jgheabul este inclinat?”
Draperiile grele care acopereau ferestrele, blocau aproape toata lumina soarelui si creau un semi-intuneric in interior. Oricum, tot ce era in casa fusese organizat cu grija: era vesela din belsug in dulapioarele din bucatarie, pahare frumoase si argintarie minunata in dulapul din sala de mese, paturi aranjate cu grija in camerele de oaspeti si fata de masa pe toate mesele. Si liniste! Era, de asemenea, multa liniste.
Doar masa de cina incerca, ocazional, sa inveseleasca tacamurile.
“Hai, farfurii, stati in rand,” ar fi zis.
“Pentru cine?” raspundeau ele. “Cine ne va umple?”
“Lumanari, coborati de pe rafturi!”ordona masa.
“Pentru cine? Cine ne va aprinde?”, raspundeau lumanarile.
Apoi, masa se intoarse catre masivul candelabru de cristal din sala de mese.
“Candelabru, lumineaza casa!”spuse. “Ai mai multe becuri decat poate cineva sa numere.”
“Nu este nimeni care sa ma aprinda,” zise candelabrul.”Si, chiar daca sunt aprins, cine este aici sa vada?”
Era atat de trist si jalnic in acea casa, incat nu mai ramasese nimic de facut decat scandal. Lingurile se certau cu furculitele, care ar fi mai importante. Scara scartai morocanos la covor pentru ca aduna praf. Chiuveta era turbata pe robinet pentru ca nu curgea apa. Chiar si micuta veioza il numi pe candelabru “vechitura”.
Casa privi la toate acestea si isi spuse ca trebuie facut ceva. Dar, ce?
“Sa intreb semineul”, se hotari. “Semineul e foarte intelept. Semineul a fost zidit primul, inainte de toate celelalte.”
Dar semineul parea adormit si nu era usor sa-l trezeasca. Casa a incercat chiar sa strige prin horn. Cenusa se imprastie peste tot, dar semineul ramase adormit. Apoi se intoarse catre vesela.
“Hai sa incercam, impreuna, sa-l trezim pe semineu”, ceru ea. “Ne va spune ce sa facem. Faceti zgomot cat de mult puteti!”
Nimeni n-ar fi putut prezice ce avea sa se intample. Farfuriile si castroanele au inceput sa zornaie, sfesnicele se ciocneau, cutitele se loveau, bratele marelui candelabru se loveau unul de altul cu zgomot, chiar si paturile sareau in sus si in jos, pe piciorele lor. Au facut atata harmalaie, huruit si zornait, incat porumbeii de pe acoperis au zburat ingroziti.
Semineul se trezi.
“Banuiesc ca sunteti intr-o dispozitie foarte proasta?”, intreba el casa, cascand.” Altfel, de ce v-ati fi ostenit atata sa ma treziti?”
“Avem nevoie de sfatul tau”, spuse casa. “Ceva nu este in regula aici, dar nu stim ce.”
“Este foarte simplu,” raspunse semineul. “Ma mir ca niciunul nu va dati seama.”
“Ce este? Spune-ne!” intreba casa, murind de curiozitate.
“Exista o regula de aur: trebuie sa impartiti caldura voastra cu ceilalti. Priviti-ma. Cand sunt aprins, nu pastrez caldura. O ofer, imediat, celorlalti. Toate casele din oras, de asemenea, isi daruiesc caldura si comfortul familiilor lor. Intre timp, voi stati aici singuri si refuzati sa impartiti cu cineva. De aceea sunteti tristi si de aceea tacamurile voastre se cearta.”
Casa era socata. Decise ca aceasta regula de aur trebuie impartasita si aplicata de toti. Chiar in dimineata urmatoare, deschise larg toate ferestrele, trase draperiile si aerisi toate camerele. Oglinzilor nu le venea sa creada: pentru prima data, dupa multi ani, reflectau lumina soarelui! Toate certurile incetasera imediat.
“Maturi, carpe si stergatoare de praf! Udati florile si stergeti praful! Robinet, da-le apa!”, a ordonat casa.
Curand, casa stralucea.
“Masa! Fii pregatita sa intampini oaspeti!”
Imediat, farfuriile s-au aliniat pe o fata de masa alba ca zapada, furculite, cutite si linguri s-au asezat langa ele, paharele si-au luat locul, cu grija. Mesei ii venea sa topaie de bucurie, dar s-a oprit, ca sa nu sparga ceva.
Cand veni vremea cinei, casa isi deschise larg usile. Niciodata nu mai vasusera oamenii o casa atat de frumoasa si de primitoare. Ei au intrat si si-au dat seama ca erau asteptati.
“Priveste!”, exclama o fata.”Cina e servita!”
N-a mai durat mult pana cand o familie numeroasa si fericita s-a mutat in casa. Acum, tarziu in noapte, cand toata lumea doarme, casa verifica sa vada daca totul este in regula.
“Multumesc, semineu intelept”, sopteste ea. “Nu voi uita niciodata sfatul tau. Ce minunat este sa oferi caldura celorlalti!”
* * * * * *

Desene de Irina Bondarenko

Soricelul privea prin crapatura din perete si l-a vazut pe fermier si pe sotia acestuia desfacand un pachet.

“Ce alimente ar putea fi in acest pachet?” s-a intrebat soricelul. Dar atunci cand au deschis pachetul, soricelul s-a inspaimantat descoperind ca in pachet era o capcana pentru soareci.

Soricelul a fugit la ferma, a strigat si i-a avertizat pe toti. “Este o capcana de soareci in casa !!!….Este o capcana de soareci in casa !!!”

Gaina a cloncanit, s-a scarpinat, a ridicat capul si a spus:

“Domnule soricel, intr-adevar acesta este un mormant pentru tine, dar pentru mine nu are nici o importanta, pe mine nu ma poate deranja”.

Soricelul a fugit la oaie si i-a spus si ei : “Este o capcana de soareci in casa !!!…Este o capcana de soareci in casa !!!”.

Oaia l-a compatimit prin a-i spune: “Imi pare atat de rau, domnule soricel.” Apoi a adaugat: “Cu toate astea , nu pot face nimic, doar sa ma rog pentru tine. Fii sigur ca ma voi ruga pentru tine.”

Soricelul s-a dus si la vaca si i-a spus:

“Este o capcana de soareci in casa !!!…Este o capcana de soareci in casa!!!”

Vaca a spus: “Ouau!….domnule soricel, imi pare rau pentru tine…dar asta nu este problema mea.”

Dezamagit, soricelul s-a intors acasa pentru a-i face fata singur fermierului cu capcana de soareci.

La miezul noptii s-a auzit un zgomot in casa, ca zgomotul unei capcane de soareci care prinde prada.

Fermierul si sotia lui s-au grabit sa vada ce s-a prins, dar in intuneric nu au vazut ca acesta era un sarpe veninos care si-a prins coada in capcana.

Deodata, sarpele a muscat-o pe sotia fermierului. El s-a grabit si a dus-o la spital pentru a primi ajutor, dar atunci cand s-au intors acasa ea a facut febra.

Toata lumea stie , ca cel mai bun mod de a trata febra, este o supa de pui. Asa ca fermierul a taiat gaina pentru a-i face sotiei lui o supa buna.

Dar sotia lui a ramas bolnava, asa ca prietenii si vecinii au venit sa stea cu ea tot timpul. Pentru a-i hrani pe toti, fermierul a trebuit sa taie oaia.

Dar sotia fermierului nu s-a facut bine si pana la urma a murit.

Au venit multi oameni la inmormantarea ei, si fermierul a trebuit sa sacrifice si vaca pentru a avea destula mancare pentru toti.

In tot acest timp soricelul a privit speriat si trist la tot ceea ce s-a intamplat.

Deci, data viitoare, cand auzi pe cineva ca se confrunta cu o problema si crezi ca nu te priveste pe tine, sa-ti aduci aminte : atunci cand unul dintre noi este amenintat, toti suntem in pericol.

A fost odata, departe, departe de alte asezari, un catun, un sat micut, in care locuiau cinci familii. Cu totii traiau in unitate, dragoste si duiosie si se simteau impreuna ca intr-o singura familie.
Ei aveau un obicei stravechi, special. O data pe saptamana se adunau la o sarbatoare in mijlocul satului. Ridicau un cort mare si intrau acolo, cu totii. In mijloc era un vas urias impodobit cu pietre pretioase si suflat cu aur, pe care-l foloseau toti, impreuna. Acesta fusese pastrat si trecut din generatie si era bunul cel mai de pret pentru fiecare dintre locuitorii satului.
In fiecare saptamana, barbaţii aprindeau focul, iar femeile faceau cea mai gustoasa bautura pe care v-ati putut-o imagina vreodata. O indulceau cu mierea pura a albinelor ce adunasera polenul plantelor, pe care fiecare familie le crestea in gradina sa. Atunci cand aroma minunata se raspandea peste tot, ei turnau bautura in vasul stralucitor, minunat impodobit. Toti locuitorii din sat se asezau in cerc in jurul acestuia, si incepea o ceremonie de sarbatoare, plina de viata, cantec si dans, iar toata lumea servea din minunata bautura. Avea un gust inimaginabil, ceresc. Locuitorii din sat petreceau toata noaptea si se simteau tare fericiti. Muzica rasuna, ei cantau si dansau, plini de incantare si multumire.
La rasaritul soarelui, fiecare familie se intoarcea acasa. Dar, in timpul saptamanii, in fiecare zi, unul dintre locuitori ramanea sa se ingrijeasca de Vasul Pretios.

Pentru ca satul era departe de alte asezari omenesti, nu multi calatori ajungeau acolo. Dar iata ca intr-o zi, chiar inainte de a se inserar, un flacau tanar a trecut prin sat, era un cioban care cauta apa pentru oile sale. El a ajuns acolo exact in ziua de sarbatoare. Oamenii din sat l-au primit fericiti. “Tanarule pastor, oile tale sunt, probabil insetate, lasa-le sa bea si intre timp tu vino sa participi la sarbatoarea noastra!” Tanarul pastor a ramas surprins si emotionat. A baut o inghititura din minunata bautura cu care a fost servit. “Mmmm ….”, a spus el, niciodata nu am gustat o bautura cu aroma asa de minunata, nu am mai vazut un astfel de vas uluitor de frumos si niciodata nu am participat la o sarbatoare atat de vesela! “

La rasaritul soarelui ciobanasul s-a despartit de oamenii din sat, si, ca multumire pentru gazduirea lor minunata, le-a daruit o oaie ca sa se bucure de laptele ei dulce. Inainte de a porni pe drumul sau, s-a intors spre ei si le-a spus: “Niciodata nu am mai intalnit un astfel de grup de oameni atat de uniti. Pastrati dragostea si legatura dintre voi, pentru ca nu este nimic mai pretios ca asta” si a plecat in drumul lui.

Oamenii din sat au trait in continuare cu obiceiul lor. Cu toate acestea, intr-una din zile s-a intamplat ceva. Nimeni nu si-a dat seama cum s-a intamplat. In timp ce imparteau bautura, Vasul Minunat al Tuturor, a cazut de pe suportul sau si s-a spart. Bautura s-a varsat, iar cioburile s-au raspandit peste tot. S-a facut tacere. Apoi cineva a inceput sa strige, apoi un alt strigat s-a auzit si dintr-odata, brusc toata lumea a inceput sa strige unul la altul. Fiecare familie, imediat a incercat sa ia cate un ciob din vasul spart. S-a iscat galagie mare, toate familiile se certau intre ele si fiecare se rastea la prietenul sau. Intr-un final fiecare familie a luat cate o parte din Vasul Minunat si oamenii au plecat la casele lor, plini de artag si manie. Cortul festiv a ramas gol. In seara aceea, nimeni nu a mai ramas sa aiba grija de tot ce era acolo. Ce sa mai pazeasca? Nu mai era Vasul mare si frumos de care avusesera atata grija din generatie in generatie.

Din acea zi, locuitorii din sat nu au mai avut zi de sarbatoare niciodata. Fiecare familie s-a adunat in casa ei, a construit un zid inalt in jurul casei si au ascuns ciobul spart din Vasul Minunat intr-un loc numai de ei stiut.
Anii au trecut, ziua de sarbatoare a fost uitata, ca si toate cele ce aminteau de ea.

Intr-o zi a trecut un calator prin sat. Era acelasi pastor care mai fusese pe aici si care ramasese pentru o noapte ca invitat la sarbatoare, cu multi ani in urma. Acum, era batran si a venit cu turma sa de oi pentru a vedea satul si oamenii despre care avea amintiri atat de frumoase.

“Ce este asta? s-a intrebat. Casele sunt inconjurate cu ziduri, si nici cortul din mijlocul satului nu mai este… Vai, Vai, trebuie sa dau apa la oile mele, dar nu vad pe nimeni care m-ar putea ajuta, totul este atat de pustiu !”
Cauta o sursa de apa pentru oile lui, dar totul era abandonat, uscat, si sterp. Batranul pastor se aseza pe un bolovan, obosit si trist. Dintr-o data, vazu un baiat, in drum spre casa. Batranul pastor i-a spus: “Vino la mine, te rog, fiule “.
Baiatul s-a speriat, pentru ca nu credea ca cineva ii vorbeaste lui. In cele din urma, cand a vazut bunatatea din ochii batranului, s-a apropiat de el.
“Buna ziua, pastorule, numele meu este Tom, cum te pot ajuta?”
“As fi bucuros daca mi-ai arata o fantana ca sa adap oile mele”, i-a zis pastorul. Dar, mai intai spune-mi, ce s-a intamplat in acest sat, care era asa de fericit cand l-am vizitat cu ani in urma, de ce este totul pustiu, de ce sunt casele inconjurate cu ziduri, unde este cortul si Vasul Minunat, cel cu pietre pretioase si aurit si de ce nu sunteti toti afara, iar tu sa te joci cu prietenii tai? “
“Am sa te duc la fantana si am sa-ti spun pe drum, i-a raspuns Tom. Eu nu stiu prea multe, dar am auzit de la bunicul meu ca, odata, cu multi ani in urma a existat un Vas Pretios, care era folosit si apartinea tuturor locuitorilor din sat. Intr-o zi s-a spart, iar de atunci fiecare familie are cate o parte pe care o pastreaza. Inca din acea zi, familiile s-au distantat unele de altele si nimeni nu se joaca si nici nu am prieteni.”
Batranul gandea la toate astea: “Ah, cat e de trist. Dar de ce nu vor satenii sa se adune si sa lipeasca toate cioburile acelea, ale Vasului Minunat? De ce nu incercaţi sa le uniti din nou?” Tom se uita la ochii plini de bunatate ai inteleptului pastor si spuse: “Domnule, eu nu stiu. Totul s-a intamplat demult, pe vremea bunicilor nostri, apoi noi toti ne-am instrainat unii fata de altii si acum, fiecare familie pastreaza cate o parte, a lui, si nimeni nu vrea sa schimbe nimic”.

Pastorul a stat si s-a gandit, pret de un ceas. Dintr-o data ochii i s-au luminat. Zise: “Poate facem o incercare …. Ma voi adresa fiecarei familii, si voi vorbi inimilor lor. Eu le voi reaminti de frumoasa relatie dintre ei, de care eu am fost incantat ultima oara cand, baiat fiind, am fost pe aici. Le voi povesti cat erau de uniti, am sa le mai spun ca acel sentiment pe care l-am simtit alaturi de ei – atunci, demult – nu m-a parasit pana astazi. Ii voi ruga sa se adune in mijlocul satului, astazi dupa-amiaza, iar noi vom realipi toate partile, cioburile Vasului Minunat, care s-a spart. Eu am un lipici special in sacul meu, care poate lipi orice si-l reface in intregime”.
Astfel, batranul a intrat din casa-n casa si a apelat la inimile lor. “Oamenii buni, incercati sa va amintiti cat de bine era atunci cand toti traiati ca o familie, unita, imbratisata intr-o legatura de iubire, atunci cand era sarbatoarea voastra minunata. Veniti astazi, inainte de apusul soarelui in mijlocul satului, cu cioburile Vasului Minunat, pe care le-ati pastrat in casele voastre”.
Batranii din sat si-au adus aminte de tanarul pastor, care trecuse cu multi ani in urma prin satul lor, pe cand si ei erau tineri ca el. Au ascultat cuvintele lui, si dulcile amintiri ale trecutului au inceput sa se intoarca. Copiii lor se uitau la ei cu uimire.
Apoi, batranul s-a dus in mijlocul satului si a asteptat ceasul dupa-amiezii. Cand a venit vremea, a privit spre casele oamenilor si a vazut cum portile se deschideau, si incet, incet, toti membrii familiilor, acum mai mari, se apropiau cu ezitare. Fiecare familie aducea acea parte, ciobul pe care-l pastrase; toata lumea pasea in tacere pana la locul vechii reuniuni. Cand au ajuns, soarele era deja dincolo de dealurile ce inconjurau satul, cerul era pictat in culorile stralucitoare ale apusului de soare. Toata lumea se adunase in locul unde sedea si ii astepta batranul.
Dintr-o data, s-a intamplat ceva minunat. Cinci copilasi care aveau si ei cate un ciob in mana au sarit fericiti in mijlocul cercului si au inceput sa se joace cu bucatile sparte. Le-a pus una langa alta, le-au sucit si rasucit si pana la urma le-au lipit.

In acel moment, oamenii din sat au simtit ca devin mai apropiati unul de altul si cum incepe sa se refaca legatura, unitatea dintre ei. Au inceput sa zambeasca de fericire. Vasul Minunat, a fost refacut, era perfect si intreg, asteptand bautura excelenta care s-o umple.
Toata lumea era emotionata, si au cantat impreuna cantecele stiute cu ani in urma. Dintr-o data, s-a auzit o voce de copil. Era Tom. El s-a indreptat spre Vasul Minunat si a spus: “Uitati-va cat de frumos este acest vas, acum cand l-am refacut si e intreg! Uitati-va cat de bine suntem toti uniţi din nou. De acum, vom fii impreuna, de acum, vom fii fericiti, si de acum inainte, voi avea prieteni!”
Batranul pastor a zambit si cu o voce calma a grait: “Pastrati aceasta legatura si dragostea dintre voi, pentru ca nu este nimic mai pretios decat asta!”
Si, iarasi, si de data aceasta el a dat in dar oamenilor din sat o oaie, pentru ca ea sa le daruiasca laptele ei dulce.
“Multumim, pastorule, strigau oamenii din sat, iti multumim ca ne-ai amintit de lucrul cel mai important dintre toate!”

Din acea zi, oamenii din sat s-au intors la obiceiul sarbatorii lor, iar povestea despre Vasul Minunat, folosit de toti, si care a fost spart dar a redevenit intreg s-a transmis din tata in fiu.